Mirajul visării
Mi se întâmplă uneori, în contexte care-mi solicită atenția și concentrarea, ca gândurile să îmi călătorească în alte zări, către alte orizonturi mai captivante și mai depărtate de ideea de rutină și blazare. Parcă mă transpun atunci în altă lume, într-un univers lăuntric proiectat de dorințele mele ascunse și nemărturisite, sub formă de mesaj transmis subconștientului. În momentele imediate revenirii la realitate mă simt cumva vinovată, dar acum mă întreb dacă astfel de reverii diurne nu au cumva și efecte benefice.
Și, reflectând, am ajuns la concluzia că da, aceste incursiuni într-un univers abstract și greu de definit, specific imaginației fiecăruia, chiar nu reprezintă un lucru rău. De ce? Păi e chiar simplu răspunsul: toate desprinderile ocazionale și scurte de realitate ne ,,aprovizionează” cu energie și cu vitalitate cât pentru încă o săptămână care pare că nu mai trece. Și pare că nu mai trece din cauză că am vrea să facem altceva decât să ne punem, forțați de împrejurări, mintea la contribuție, de pildă, să ne hranim sufletul, să ne cultivăm spiritul, să ne sondăm interiorul în căutare de răspunsuri. ,,Pelerinajele” acetsea ale minții pe alte tărâmuri par astfel o soluție salvatoare, la îndemână și care poate compensa imposibilitatea de a răspunde dorinței momentane, nevoii pe care sufletul o exprimă.
M-am bucurat de o astfel de detașare, recent, când am luat parte la drumeția cercetașilor români uniţi în Munții Căpâțânii. Deși nu mai luasem niciodată contact într-un mod atât de personal și profund cu natura, sorbindu-i aroma, inhalând-o prin toți porii și umplându-mi ființa de ea, au fost momentele în care m-am simțit cel mai aproape de infinit, din toată existența mea de până acum. Dacă mi-ar fi spus cineva, probabil nu aș fi crezut că e real, dar, cucerind acele vârfuri, am simțit că sunt mai aproape decât am fost vreodată de spritual, de ceresc, de transcendent. N-aș putea transpune exact în cuvinte, dar am simțit pur și simplu o conexiune deplină cu spiritualul. Parcă mă aflam printre nori, pe un drum ascendent către ceea ce se află dincolo de ei și depășește lumescul.Promisiunea de cercetaşă pe care mi-am depus-o, cu atât mai mult, parcă a fost un legământ cu Dumnezeu. Nu știu dacă și când voi mai experimenta o astfel de stare de plenitudine în starea cea mai pură.
Tind să răspund afirmativ, cel mai probabil se va întâmpla în cadrul următoarei cuceriri a înălțimilor. Până atunci, voi încerca să câștig lupta împotriva piscurilor din mintea mea care mă împiedică uneori să visez cu ochii deschiși. N-am cum să pierd, până la urmă visele și visurile sunt hrana mea de zi cu zi, iar fără ele urcușul nu doar că ar fi mai anevoios, dar ar deveni chiar imposibil. Elevația ar deveni decădere, divinul ar fi înlocuit pentru totdeauna de cotidian, iar eternitatea nu s-ar mai transpune decât, poate, într-o altă viață.
