Oriunde ar fi să plec
Parcă ieri nu aveam gândurile astea. Ieri, parcă aveam drumul clar în minte și toată ființa mea îl cunoștea, fără să fie nevoie de indicații. Tati, mai explică-mi încă o dată cum e cu stânga și dreapta! O să o întreb pe mami dacă „acasă” e blocul ăsta sau celălalt. Sunt oricum prea multe care arată la fel, copii perfecte, niciunul special pentru mine. Cum să-mi recunosc blocul dacă nici el nu mă recunoaște pe mine? Cum să aparțin locului acesta? El nu are amprentele mele de când, mică fiind, puneam mâinile murdare pe toți pereții, el nu are semnele pe care podeaua le-a căpătat în urma fiecărei căzături din pat, în el nu răsună glasul impunător al surorii mele și nici chicotelile copilăroase care îmi scăpau când ea mă certa.
Lumina pătrunde prin același loc… pe fereastră, dar până și ea e în partea opusă. Măcar priveliștea îmi aduce aminte de ce știu eu că înseamnă „acasă”. Mă uit pe geam și știu că locul meu e înconjurat de munți, că oamenii mei sunt oameni care iubesc natura, că ei încă trăiesc acolo undeva, umbriți de straja stâncilor, că familia mea se vindecă și grupul meu se roagă. Simt, totuși, că eu sunt un cercetaș captiv acum într-un prea mare oraș.
Evident că totul e confuz… e greu să te ghidezi aici, printre betoane și atâtea indicatoare. Am totuși, câteva repere. Port în piept stema României. Așadar, știu că trebuie să dau tot ce e mai bun în mine pentru a ajuta țara asta și pe oamenii din ea. Pe umeri sunt învățăturile vechi legate de politețe și respect, iar deasupra mea, ghindându-mi gândurile și ideile, văd steagul cercetășiei. Sinceritate, devotament și curăție. Fapta bună a fiecărei zile. De când am devenit călăuză, am înțeles că doar datorită lor pot reuși.
Curând, tati, o să știu când e „la stânga” și când e „la dreapta”. Mami, nu o să îmi mai ia mult să știu care e ușa mea, dar o să fie greu să mă simt acasă într-un loc care nu e locul meu, într-un loc mult prea plin de oameni și asfalt, într-un loc departe de munții pe care voi m-ați dus prima dată, munți pe care veți călăuzi alți pași acum, mai mici. O să-mi fie teribil să fiu departe de grupul meu, de trupa mea, de cărările mele singuratice din munți. Totuși, o părticică mică din ele va fi mereu cu mine și mă va ajuta oriunde ar fi să plec.
