Lucruri și oameni mici
Îmi amintesc că odată, pe când eram mică, tata a pus un cort – care pe atunci mi se părea imens –în casă. Nu am ezitat deloc și mi-am luat jucăriile și mi-am aranjat propriul castel. Nici nu mai conta că, în realitate, spațiul era mult mai mic decât cel pe care îl oferea camera mea.
Sau mai țin minte că, în după-amiezile "mai libere" din anii de grădiniță, construiam împreună cu sora mea, ascuns după marginea canapelei din sufragerie, un fort pentru care adunam toate păturile și pernele din casă. Și acolo ne petreceam ore bune imaginând scenarii fantastice pe care păpușile și plușurile noastre trebuiau apoi să le interpreteze.
Eram un copil tare ciudat, probabil, pentru că într-o vară, pe când îmi petreceam ca de fiecare dată vacanța la bunici, am organizat, ajutată de o prietenă, un cimitir pentru insecte. Pentru asta, am pictat stângaci niște icoane pe micuțele pietre pe care le aveam în apropiere și am cules niște floricele colorate.
Multe erau lucrurile mărunte care îmi aduceau fericire atunci. Dar acum? Nu pot spune că situația este cu totul diferită. În continuare descopăr bucuria în fiecare gest, în fiecare culoare de pe cer, în fiecare floare și, mai ales, în fiecare persoană pe care o întâlnesc. Și, cu toate acestea, am ajuns să apreciez mult mai mult bunătatea, spontaneitatea și naturalețea oamenilor. Acum, de fiecare dată când văd un domn strângând ambalajele din vârful muntelui, o doamnă ascultând fascinată cântecele vesele ale unor tineri obosiți, chiar dacă nu înțelege nicun cuvânt din limba lor, sau un copil care te îndeamnă să îl recunoști după brățara pe care o poartă în caz că te vei afla față în față cu alt băiețel identic cu el, sunt cuprinsă de un val de bucurie sinceră. Fericirea chiar este în lucurile mici... și în oamenii mici și în cei mai mari – cu toate că, să fim serioși, până la urmă adulții sunt doar niște copilași puțin mai mari. Tot ce trebuie să facem este să ne concentrăm pe ea și nu pe certurile, supărările și tensiunea din jurul nostru. Pentru asta ne trebuie un exercițiu continuu care poate deveni la un moment dat prea solicitant. Și atunci riscăm să cedăm, să ne lăsăm în voia curentului rece al tristeții și să nu mai observăm că trecem în viteză pe lângă Bucuria ce dansează chiar pe malul de lângă noi. Și în astfel de clipe ce rămâne de făcut? Avem cu siguranță nevoie de un prieten, avem nevoie de El. Trebuie doar să-I cerem ajutorul.
