Copilul etern
A mai trecut încă o vară… Și, din nou, mă simt mai puțin copil. Nu mă înțelegeți greșit, aș vrea să nu pierd nicicând vreo fărâmă din copilul lăuntric, partea din mine pe care o iubesc și o prețuiesc cel mai mult. Totuși, după o anumită vârstă, aproape toți cei din jurul nostru ne îndeamnă să grăbim procesul maturizării. ,,Ai crescut, când ai de gând să te maturizezi și tu puțin și să nu mai fi așa copil?!”, parcă o și aud pe mama spunând. Dacă însă nu vreau să las grijile și incertitudinile să acapareze inocența care vrea uneori să iasă cu orice preț la suprafață? Uneori simțim că societatea pune prea multă presiune inutilă pe noi, sugerându-ne că perioada copilăriei s-a încheiat de mult și, ca atare, ar trebui să o dăm și noi uitării și să o lăsăm definitiv în urmă. Din păcate, mulți dau ascultare acestui îndemn rostit imperativ și abandonează complet tărâmul edenic populat de bine și frumos.
Nu trebuie să uităm că Dumnezeu ține cel mai mult la copii, pe care îi dorește cât mai aproape de el (chiar dacă iubește toate făpturile), iar, dacă noi lăsăm această latură primordială a personalității noastre să piară, drumul spre eternitate va fi mai anevoios și mai lung. Ce îmi doresc eu cel mai mult să păstrez de la copilărie este acea bucurie perpetuă și nemuritoare, capacitatea de a descoperi în fiecare lucru aparent neînsemnat un miracol, precum și izvorul nesecat de iubire. Cred cu tărie că în copilărie mi-am dezvoltat cel mai pregnant legătura cu spiritualitatea, chiar dacă nici nu conștientizam ce înseamnă aceasta. Tocmai de aceea, ca să păstrez trăinicia legăturii, vreau să transpun acele trăiri de odinioară și fabulosul perioadei în clipele prezentului.
Văd adeseori pe stradă oameni care uită să se bucure, fie și ,,doar” pentru că li s-a oferit darul unei noi zile. Știu sigur că nu vreau să ajung ca ei, să las anii să șteargă, asemenea valurilor, năzuințele și visele scrijelite pe nisipul de pe țărmul ingenuității. Mă simt uneori vinovată că sunt poate prea copil pentru vârsta mea, însă am cunoscut prea mulți tineri maturizați prea timpuriu. Atât de mulți, încât îmi spun apoi că este mult mai bine să fiu, nu numai acum, ci veșnic un copil decât un tânăr împovărat de un suflet bătrân.
Până la urmă, Dumnezeu ne cere să purtăm pretutindeni cu noi puritatea pe care să o afișăm, asemenea unui stindard, cu mândrie și devotament. O caracteristică atât de reprezentativă a copilăriei se dovedește astfel indispensabilă unei existențe în deplină armonie cu voia divinității. În pelerinajul prin minunata Italie, o călătorie spirituală presărată cu binecuvântări și revelații, m-am simțit, pentru prima oară după copilărie, atât de aproape de impalpabil, de ceresc. N-aș ști exact cum să descriu ce am trăit, dar ce pot spune cu certitudine este că nu am mai regăsit aceste senzații de când eram copil. Ele nu ar fi fost cu siguranță posibile dacă nu le-aș fi avut păstrate, vii și integre, într-un ungher al sufletului. Dacă vrem deci să regăsim cu aceeași intensitate și deplinătate trăirile nealterate de cotidian ale copilăriei, trebuie să rămânem copii eterni, apropiindu-ne astfel, oricât de puțin, de îngeri, căci copiii sunt reprezentări umane ale acestora. Trebuie să scrutăm cu privirea dincolo de cerul plumburiu al maturității prizoniere în grijile lumescului, către văzduhul atât de limpede al inocenței, căci copilăria veșnică este, fără doar și poate, cel mai scurt drum către Rai.
