În fața voastră, călăuză
Cum am ajuns astăzi în această postură , nu știu exact. Știu doar că scrisoarea pe care tocmai o scriu, plină de emoții, este finalitatea unui sentiment care mă tot încearcă de când am descoperit CRU. E sentimentul prin care sufletul îmi șoptește că a fost întotdeauna gata să pornească la drum. Nu spun întâmplător "sufletul", având în vedere că nici trupul, nici chiar pregătirea teoretică nu mă recomandă pentru ceea ce urmează. Urmează să fiu pentru alții ce au fost mulți oameni pentru mine: punct de sprijin, de ajutor.
Acum vreau să pornesc la drum pe propriile picioare, îmi parcurg calea personală, conturată de personalitatea mea dificilă, dar pozitivă. Sunt sigură că nu va fi greu, pentru că o să am ghizi buni. Mă voi lăsa ajutată pe tot parcursul călătoriei de cea pe care am ales-o să-mi fie "nașă" și de cei superiori mie, desigur. Totuși, cel mai mult mă voi ghida după cei ce se vor ghida după mine. Voi avea grijă să mă mulez în funcție de nevoile celorlalti și să aduc optimism și încredere în viața oricui.
Lângă mine, pe parcursul întregii călătorii, voi avea grijă să se afle sinceritatea și curăția, principii pe care le cunoșteam înainte de a intra în cercetășie. Un alt principiu însă, cel puțin practic îmi era străin. Chiar dacă teoretic cunoșteam semnificația devotamentului, nu aveam față de ce să îl exprim. Acum știu că sunt devotată mai mult ca oricând lui Dumnezeu, în felul meu libertin, și, destul de important, sunt devotată fiecărui om care, măcar o data, a aplicat în viața lui una dintre legile cercetașilor.
Acum 4 luni natura mă accepta în armata sa de ocrotitori, de cercetași, oferindu-mi priveliștea unei cascade în timp ce promiteam în fața ei să slujesc mereu lui Dumnezeu, naturii și aproapelui. În fața lor mi-am dat atunci cuvântul de onor și vreau să am grijă să nu se distrugă unul pe celălalt. Vreau să fiu mediatorul dintre Dumnezeu și om, dintre om și natură. Să apropii trupurile terestre de sacru și frumos. Să nu mai fie frumosul distrus și sacrul pângărit.
Uneori știu că asta ar putea fi imposibil, dar speranța mă cuprinde când particip la alte depuneri de promisiuni, la alte ieșiri și întâlniri, când văd puritatea, agerimea cercetașilor și, mai ales, grija pe care o au față de tot ce se întâmplă în jur. Ei, când sunt prin preajmă, îmi dau speranță. De aceea, vreau să îmi construiesc sufletul și mintea astfel încât, oricât de departe aș fi, ele să reprezinte un punct de speranță pentru cei ce simt că lumea lor se prăbușește, pentru cei ce consideră că eforturile lor nu mai au rost. Vreau ca, măcar o dată, oamenii să vadă peisajul din vârful muntelui cu ajutorul meu.
Zilnic, așadar, îmi iau angajamentul de a aduce bucurie în viața celor pe care îi întâlnesc, de a-L primi pe Dumnezeu în sufletul meu, angajamentul de a mă dezvolta pe mine în ceea ce privește cercetășia practică și de a da totul mai departe. Sunt hotărâtă să-mi încep drumul garantând că voi fi mereu în serviciu și totdeauna gata să-i ajut pe cei obosiți, îngreunați de povara călătoriei și pe cei fără speranță.
Acum... ca să termin scrisoarea așa cum se încheie de obicei taberele sau chiar o veghe reușită, eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a inventat verticalele și, în special, oamenii verticali, dedicați și pasionați, oameni care au făcut posibilă intrarea mea în cercetășie.
Thalia, 8 august 2017, Valea Recea, Vaideeni.
