Captivi în trecut
Prezentul pălește adesea în fața reveriilor molatice, asemenea norilor pufoși de pe un cer senin de vară. Ceea ce devine mult mai îngrijorător, însă, este că de prea multe ori, în loc de visare cu ochii deschiși, intervine incursiunea resimțită prea intens în universul aducerilor-aminte, care își țese mrejele ispititoare în jurul sufletelor nevinovate. Așa de autentică este această răpire încât pare că spiritul ar fi încheiat un pact cu trecutul, un contract care prevede faptul că aceste plonjări în trecut trebuie să răpească, indiscutabil, din farmecul prezentului.
S-a întâmplat vreodată să fii în mijlocul unui prezent exact așa cum ți-l dorești, în miezul unui moment de bucurie sau pur și simplu de seninătate lăuntrică și, dintr-odată, să rememorezi o discuție, o experiență sau pur și simplu o privire de acum o săptămână sau o lună? Lucruri aparent mici și poate cărora nici nu le-ai dat importanță pe moment, dar care capătă acum prioritate în fața clipei trăite pe deplin aici și acum. Nu ai cum să răspunzi negativ la această întrebare despre care realizez că este de fapt retorică. Cum se poate ca statutul de supremație al prezentului să fie surclasat de niște întămplări imateriale, devenite aproape neverosimile?! Ei, da, se pare că a devenit un fenomen pentru omul modern să fie furat fără scăpare de experiențe anterioare, despre care credea că au rămas pitite pentru eternitate într-un ungher al minții. Totuși, adevărata problemă este că această reconstituire a ceva indefinibil care aparține unui alt timp devine mult prea marcată de subiectivitate.
Cu toții avem tendința să analizăm prea mult chiar și cel mai spontan gest, cea mai lipsită de importanță replică, formându-ne o percepție deformată asupra unui lucru care nu avea de fapt nevoie de nicio interpretare. Când scriu aceste reflecții mă gândesc în primul rând la mine... În loc să îmi hrănesc mintea și inima cu deplinătatea momentului prezent trăit la intensitate maximă, mă reîntorc uneori obsesiv la alte clipe care poate ar fi fost normal să nici nu îmi rămână întipărite în memorie din cauza lipsei de importanță. Realizez apoi că este irelevantă această sondare profundă a trecutului în contextul prezent, dar cred că pur și simplu a devenit un instinct. Este exact ca și cum s-ar activa o anumită zonă a creierului responsabilă cu împrăștierea trecutului în milioane de fărâme care să ajute apoi și la reconstruirea lui, totul în cadrul unui proces chinuitor de introspecție.
N-ar fi poate chiar așa de iritant dacă acest fenomen nu s-ar produce chiar atunci când sufletul ar trebui să se bucure cel mai mult, fiind ancorat în prezent, în niciun caz prins în chingile trecutului care abia îi mai dau drumul. Eliberarea survine însă abia după ce toate acele secunde sau minute pe care ar fi trebuit să le trăiești, salvându-le în tine, s-au scurs irevocabil. Le strigi în gândul tău, tânjești după prezența lor, dar nu se mai întorc. Te împaci cu gândul că data viitoare n-o să le mai lași să ți se scurgă printre degete, asemenea particulelor de nisip printre care s-au strecurat pietre și scoici care îți distrag atenția de la atingerea catifelată, pe fundalul brizei atât de liniștitoare... Dar știi că vei resimți la fel de puțin fericirea clipei actuale și data viitoare.Vreau să îmi lansez acum o provocare pe care veți vrea poate să o luați și voi în considerare: hai, să nu mai lăsăm trecutul să ne răpească prezentul! E atâta bine și frumos în lume chiar acum, să ne încărcăm cu toată această încântare continuă care să acapareze o dată pentru totdeauna tot ce am trăit altădată!