Bucurie
Eram plictisită de oraș. Clădirile cenușii, mașinile pe care le puteai vedea venind în valuri către tine și larma asurzitoare ce nu părea să aibă vreun sfârșit mă determinaseră să cred că într-adevăr Bucureștiul era un loc îngrozitor. Ajunsesem să fiu dezamăgită de oamenii grăbiți cu chipuri triste care treceau nepăsători, fără să privească măcar în jur. Nu înțelegeam unde dispăruseră parcurile, copacii sau florile spre care alergam așa fericită când eram mică. Eram atât de prinsă în convingerile mele că totul este pierdut încât nu realizasem că... și eu mă pierdeam. Deveneam și eu o față ștearsă din acea mulțime de care eram dezamăgită. Desigur, ici colo mai răsărea câte o pată de lumină și se mai ivea câte o rază de soare, dar refuzam parcă să mă bucur de ea pe cât s-ar fi cuvenit.
Totul s-a schimbat subit, însă, în numai câteva ore. Neplănuit și cu siguranță neașteptat, am pornit – într-o companie veselă, trebuie să recunosc – pe străzile aglomeratului oraș. Doar că acum acestea nu mai erau aglomerate. Razele soarelui care se apropia încet, dar sigur, de orizont dansau parcă pe trotuar, conturându-ne siluetele. Cerul era senin, mai albastru decât îl văzusem în ultima vreme. Mergeam, dar nu știam unde. Am trecut pe lângă un grup de turiști asiatici – doamne și domni cu ochelari de soare și cu hărți în mână care se odihneau lângă un autocar verzuliu privind curioși în jur. Am trecut și pe lângă o biserică pe care nu sunt sigură dacă o mai văzusem sau nu înainte. Eram prinse într-o discuție despre creaturi rar întâlnite – despre care una dintre noi trei (pentru că da, trei eram) alesese să scrie un fel de carte – când o explozie de culoare ne-a atras atenția. Am traversat rapid strada și ne-am îndreptat pașii spre pasajul acoperit de umbreluțe multicolore. Auzisem și înainte de locul acela, dar nu îmi propusesem să aflu unde este și, cu atât mai puțin, să îl descopăr din întâmplare. Părea cu adevărat desprins din pagini de poveste. Am ajuns în fața unei alte clădiri impozante și ne-am decis să facem o poză. Nu cred că am reușit pentru că am fost distrase de ceva, nu mai știu exact de ce. Am ales să mergem spre oaza de verdeață din apropiere, dar după nici doi pași am întâlnit una dintre acele creaturi rare despre care discutaserăm mai devreme. Am fost uimite și amuzate în același timp. Ne-a dat adresa norului ei magic și am pornit mai departe. Ne-am plimbat prin renumitul și oarecum aglomeratul Cișmigiu – deci aici dispăruseră toți șoferii –, am admirat un hamac albastru agățat între doi copaci de pe malul lacului și am trecut pe sub ramurile încărcate de flori de toate culorile.
Am decis apoi că e timpul să luăm o mică pauză, așa că am ales să ne îndreptăm spre locul unde mergeam cu mama de fiecare dată când era o zi mai specială: mă lua de la grădiniță, mă ducea în parc unde mă prefăceam că spațiul de joacă e o mare fortăreață, priveam porumbeii și într-un final ajungeam acolo unde mâncarea era mereu însoțită de o jucărie. Am luat fiecare câte un nor pufos și rece îndesat într-un cornet și am vorbit despre trenuri, tabere și cine știe câte altele.
Începuse deja să se însereze. Am pornit din nou la drum și am trecut pe lângă un zgârie-nori acoperit de geamuri ce reflectau tot, făcându-l să pară o imensă oglindă cu formă ciudată și, la numai câțiva pași distanță, am descoperit o clădire veche, care chiar purta oficial denumirea de „palat”. Cerul căpătase deja tonuri rozalii, iar felinarele începeau, unul câte unul, să se aprindă. Am întâlnit oameni care râdeau, care zâmbeau și dansau fără să le pese cum arată sau lângă cine se află. Am descoperit oameni cu adevărat fericiți și am realizat că, de fapt, ei sunt aceleași persoane care mi se părau în general triste.
Și atunci mi-am dat seama. Poate pur și simplu nu am știut unde să mă uit până acum. Sau poate nu am știut cum să o fac. În orice lucru, în orice persoană și în orice loc poți descoperi fericire, bunătate și frumusețe. Trebuie doar să te uiți atent. Și e important să nu fii superficial, să nu te grăbești să cataloghezi. Dacă graba oamenilor care mă dezamăgeau era, de fapt, graba mea? Oare nu eu alergam fără nicio destinație? C.S. Lewis, a cărui poveste am încercat să v-o mai spun, a fost într-o continuă căutare a Bucuriei timp de zeci de ani. Și nu a reușit să o găsească decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Așa și eu, deși aș putea spune că am redescoperit frumusețea Bucureștiului din coincidență, prefer să cred că aceasta este modul Lui de a-mi călăuzi pașii spre Bucurie.
