Atât de simplu
Azi am mers să îl iau de la şcoală pe Luca, frăţiorul meu, cel care m-a determinat să vă povestesc de ce sunt delicioase afinele. Am trecut pe lângă brutărie şi, simţind miros de pâine caldă, am inspirat adânc. Plămânii s-au umplut cu aer, iar sufletul s-a umplut cu amintiri din clasele mici, când mama ne lua pe mine şi Emanuel de la şcoală. În drum spre casă, ne opream la această brutărie să cumpărăm o pâine caldă şi, pentru că ne era foame şi nu rezistam tentaţiei, rupeam fiecare câte o bucată de pâine caldă şi mâncam în drum spre casă. Atât de fericiţi eram pentru simpla pâine albă cu coajă crocantă şi cu miez moale!
Tot când eram mici mergeam la ţară, la bunici, într-un sătuc aproape de Voineşti, spre Câmpulung Muscel. Urcam cu bunicul în livada de mere şi îl ajutam la cules. Îmi amintesc că, într-o zi, Emanuel l-a întrebat dacă acolo avem voie să ţipăm şi bunicul a spus că da – aşa că am început amândoi să ţipăm şi apoi să râdem şi să ne rostogolim de sus, de pe deal, până la gardul de jos al livezii. Mătuşa avea în curte un cireş mare, foarte înalt, iar când se coceau cireşele, ne urcam pe scară până ne agăţam de prima ramură, apoi ne cocoţam până în vârful pomului şi mâncam cireşe de acolo – îţi dai seama, sigur erau mai bune cele de sus!
În Bucureşti ne făcusem club de desen şi pictură pe balcon unde aveam o măsuţă, scăunele şi o grămadă de creioane, carioci, culori şi pensule. Atât de creativi am fost, încât am colorat cu cariocile până şi florile din broderia perdelelor albe de la fereastră!
Dar probabil că am povestit prea multe despre copilărie. Acum suntem mari, avem responsabilităţi, probleme, examene şi proiecte cu termene limită. Avem un program încărcat, suntem mereu ocupaţi – nici nu ştiu cum de ai apucat să citeşti până aici, probabil „nu aveai timp” de asta.
Acum nu mai mâncăm pâine albă, simplă, la un leu. Nu ne mai rostogolim pe dealuri, nu ne mai urcăm în cireşi, nu ne mai uităm la desene animate şi nu mai colorăm perdelele. Dacă ştiam că a fi mare înseamnă să renunţ la toate acestea, cu siguranţă nu mi-aş mai fi dorit să cresc. Sinceră să fiu, cred că trăim cu impresia că nu mai suntem oameni simpli care să se poată bucura de tot ce îi înconjoară. Cred că ne complicăm singuri existenţa, impunându-ne să fim mereu serioşi, să ne comportăm poate chiar mai matur decât ar trebui, să nu facem nimic din ce „nu e frumos”, să ne conformăm tiparelor…, ca şi cum am avea un statut social special, pe care ar trebui să îl respectăm cu stricteţe.
Cu toate că suntem atât de prinşi în toate sarcinile zilnice şi stăm în spatele tuturor barierelelor pe care ni le punem singuri, hai să fim sinceri: ne place să evadăm uneori, să povestim sau să ascultăm poveşti, să dansăm, să încercăm lucruri noi, să ne jucăm sau chiar să ne prostim, pentru câteva minute. Ne plac îmbrăţişările şi ne place să râdem... Ne place să fim copii şi să ne simţim, măcar pentru puţin timp, fără griji, doar fericiţi. Poate am devenit destul de mari pentru a învăţa să fim din nou copii şi să ne bucurăm de lucrurile simple, ce spui?
Paulo Coelho spune că „un copil poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte”.
După ce l-am luat pe Luca de la şcoală, am intrat în brutărie, am cerut „o pâine caldă” şi am rupt amândoi din ea, în drum spre casă. Atât de fericiţi!
