Universul miraculos din fiecare
Pe cât de tulburătoare sau de imprevezibilă, într-un mod neplăcut, poate fi viața uneori - şi acestui ,,uneori” îi putem conferi cu uşurinţă valoarea lui ,,foarte des” -, pe atât de plin de fascinație și de miracol poate fi plămădit universul nostru lăuntric, acea lume care abia așteaptă să fie construită, pas cu pas, în suflete. Făurirea crâmpeielor fantastice de suflet este indubitabil condiționată de prezența necontenită a dumnezeiescului în existența noastră efemeră.
Numai astfel se poate atinge aparentul intangibil, eternitatea, către care tânjim, cred, fiecare. De multe ori însă se uită un aspect esențial: zâmbetul continuu care ar trebui să ne picteze chipurile. Cum putem aspira către serenitate şi către o pace permanentă interioară, dacă ne lipsește tocmai fericirea? Cum putem deveni actanții universului pe care îl construim - uneori poate timp de o viață întreagă - suprapopulat de frumos și de bine, dacă nu purtăm mereu câte un zâmbet arborat pe față, dar și în inimă? Vă garantez eu, deși sunt convinsă că deja știați: zâmbetele sunt, incontestabil, chintesența vieții.
Poate că unii dintre voi se întreabă mirați: cum poate izvorî o întreagă lume miraculoasă dintr-un aparent nesemnificativ şi banal zâmbet? Ei bine, tocmai recunoștința permanentă pentru tot ceea ce avem şi pentru că suntem, pur și simplu, care se exprimă în formă primordială prin zâmbete, reprezintă sursa în stare pură a acestui loc aproape de necrezut care poate sălășlui în fiecare, dar mai ales în cei care văd în optimism și în bucuria de a împărtăși zâmbete unica formă posibilă de existență. Abia după zâmbete își face apariția și divinul care ar trebui să devină omniprezent în viețile celor cărora li s-a revelat. Transcendentul nu își poate găsi locul în universul care tinde către perfecțiune fără prezența neîncetată a zâmbetului. Da, da, știu, repet pentru a nu știu câta oară în acest articol cuvantul ,,zâmbet”, dar cred că se află în topul cuvintelor mele preferate și, în definitiv, despre aceasta este vorba în principal aici, despre zâmbet.
Mă simt datoare acum să vă mărturisesc care este rețeta acestui univers binecuvântat pe care îl putem regăsi în noi... Mărturisesc însă că eu nici nu cred că am început să contribui la concretizarea acestuia. Mai am timp, e adevărat, doar că ar cam trebui să mă grăbesc, deoarece unii nu reușesc să se bucure de desăvârșirea lui nici măcar la finalul vieții a cărei profunzime nu au reușit să o sondeze aici, pe pământ. Poate, totuși, într-o altă viață...
