Câteva luni de destrămare
“Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna”. Pentru mine, “pustiul” n-a însemnat nimic, n-a existat până acum puțin timp. Ultimele câteva luni sunt primele din viaţa mea în care gândurile nu-mi sunt suprapopulate. Gândurile mele sunt singure, dar mai mereu se aud paşi prin plinul ce-mi stăpâneşte sufletul. Câteodată e Dumnezeu care mai poposeşte pe aici. Câteodată, mai rar, e familia ai cărei paşi, zgomotoşi ca de obicei, creează ecouri puternice şi greu de oprit, iar altădată...
Problema e cine trece altădată. Trece viaţa cu siguranţă, dar nu mereu prin suflet. Din când în când o trimit mai sus, o trec prin filtrul gândirii în locul celui sentimental. Când se întâmplă asta, viaţa suferă modificări ireversibile. Totuşi, în ultimele luni n-am mai gândit-o...
Răsună în mine şi alţi paşi în afară de cei blânzi ai Domnului, cei numeroşi ai familiei şi cei nepăsători ai vieţii. Răsună paşi prea hotărâţi, prea bruşti, prea ciudaţi. Ecoul lor e un zgomot infernal ce aduce cu iubirea. Dacă nu ar fi şi permanent aş zice clar că-i ură, trecătoare, dar continuitatea lui relevă prezenţa dragostei.
Oricine poate realiza că nu e vorba de un sentiment de dragoste normal, potolit, nici chiar uman. Limitele sufletului meu sunt erodate de o intensitate greu de descris. Cel care fără somn bântuie prin fiinţa mea firavă, se topeşte încet, depozitând infinitatea lui interioară într-un ecou liric al pașilor a cărui valoare constă în a fi numai sinceritate şi flăcări, făcând astfel viaţa din mine să palpite într-un ritm esenţial şi greu de suportat.
Acum viaţa urcă singură, puţin împotriva voinţei mele, spre raţiune. Mă tot gândesc dacă mai pot rezista unei astfel de presiuni. Oare mai pot? Dar oare el mai poate? Cât o să mai suporte asediul prin care trece cetatea minții? În cât timp auzul lui va ceda sub presiunea lupței purtate în surdină?
“Prea mult luptați!” îmi şoptesc insistent neuronii puţin panicaţi deja. Cred şi eu că le e frică să nu cumva să mai plouă cu scrum pe bietele suflete, că doar ce e mintea fără suflet? La ce bun să poţi gândi Paradisul dacă nu ai mijloace prin care să ajungi acolo? Şi dacă pot ajunge în Paradis, oare de ce încerc să limitez sufletele noastre folosindu-mi mintea? Din sufletul lui a răsărit un trandafir. Din al meu poate o să crească lalele sau flori de colț, dar până atunci am datoria morală, întărită de o dorință puternică, să nu las trandafirul să se ofilească. Din ultimele si cele mai neputincioase petale o să fac adevărate tulpini lemnoase care să reziste timpului. Nu o să las mintea ascuțită să limiteze sufletul avântat.
Eu o să ascult vacarmul sufletului acum. De data asta viaţa, chiar şi gândită, rămâne pe acelaşi drum, al iubirii, pe care sper că, în ciuda durerii, să îl continue chiar până la destrămarea sufletului, sau poate până în momentul în care lacrimile izvorâte din diverse trăiri o să ude, alinând setea lalelelor multicolore. Că doar iubirea adevărată este “îndelung răbdătoare”.
