Despre mere
Despre. O să scriu despre.
Enciclopedic vorbind, despre are multe înțelesuri. Sau introduce multe înțelesuri. Primește și el, ca și noi, înțelesul pe care i-l oferim, înțelegerea pe care i-o dăruim. Și de asta e de neînțeles. Despre. Așa, singur, probabil nu vă sugerează nimic. Despre. Nu e despre nimic, e nimic. Despre oameni, despre oameni deja poate fi despre totul. Despre mine, despre mine poate nu fi nimic sau poate fi un mesaj dinspre mine. Despre sună aspru, dar despre sună și complex. Despre acesta poate fi despre tot, nu acel „despre oameni”, ci acest despre.
Pentru că despre e totul. Tot ce facem are un scop sau ar trebui să aibă. E despre scop. Chiar și fără scop, totul are o reacțiune. După ce faci ceva, altceva se întâmplă mai departe. Toate se mișcă. Și asta e atât de bine. Dacă le-ai face tu pe toate, s-ar termina toate. Dacă le-ar fi scris alții pe toate, eu n-aș mai fi scris. N-aș mai fi scris despre. Și poate că oricum nu trebuia să scriu, poate nu îmi găsesc ideile. Dar țin totuși să scriu pentru că sper ca tu să rămâi măcar cu puțin după ce citești asta. Măcar cu un zâmbet, un zâmbet despre scris și oameni și cărăbuși și lampyridae și despre „și”uri.
Așadar, sunt multe despre care aș putea să scriu. Și, totuși, eu scriu despre. Nu cred că am ales prea bine subiectul, dar deja am scris prea multe rânduri ca să reîncep. Glumesc. De câte ori am reînceput oare? Și concluzionez că e bine despre ce scriu, despre toate la un loc. Pentru că toate, la un loc, sunt frumoase. Toate. Poate nu mă crezi. Și nu e bine că există dezastre naturale, nu? Nu e bine că există minciună, hoți sau arme, nu e bine că sunt oameni supărați sau triști sau singuri. Nu e bine că seacă apele, că dispar pădurile, că mor animalele și că plâng copii. De fapt, nu e bine când bătrânii plâng. Înțelepciunea nu plânge. Înțelepciunea ascultă de trecut, se rupe de el și merge mai departe. Înțelepciunea înțelege că acțiunile au repercursiuni. Înțelepciunea înțelege că după ea, după tine și după mine mai există multe după. Înțelepciunea înțelege că totul e despre, despre iubire și oameni frumoși, despre creație și proces, despre cultură și înțelegere, despre acestea și contrariile lor, despre incipit și despre final. Înțelepciunea știe, totuși, că toate sunt frumoase. Și sunt încă și altele. Și asta vreau să arăt, că sunt multe. Adică știai, nu? Știai că sunt oameni răi și avalanșe, că ești nedreptățit și că nu se respectă nici măcar legile naturale. Sunt sigur că știai. Dar înțelegi tu că nu tu le faci pe toate? Și că nici toate nu te fac pe tine? Știai că poți să le zâmbești tuturor? Și că indiferent cum se acționează împotriva ta depinde doar de tine cum reacționezi față de toate? Despre asta e, despre cum iubesc eu și cum încerc să înțeleg, despre cum și tu încerci și plângi și te enervezi că nu îți iese. Despre asta este, despre cum nu îți iese și tu tot încerci, cum tu zâmbești, cum tu asculți, cum tu ajuți, hrănești, îmbățișezi și îți suni părinții. E despre tine, frate, despre cum tu crezi în Domnul sau despre cum tu crezi în muzică sau munți sau ape. Sau e despre cum tu crezi doar în tine. E despre toate odată, dar și luate pe rând, câte puțin din fiecare. E despre cum guști rândurile mele sau despre cum ai închis deja, până să ajungi aici.
Rar găsești o zi chiar bună. Nu mereu îți stă părul bine, nu mereu citești ceva bun. Nu mereu scriu bine și nu mereu îți place ce scriu. Nu mereu sunt toate cum au fost odată, nu mereu sunt toate pentru eternitate sau nu mere, ci pere. Nu renunța totuși să citești, fie pe blogul nostru, fie ce îți place ție. Nu renunța nici să scrii, nu renunța să faci din zilele astea „nu chiar”, zile „chiar”. Sau să faci zile despre. Despre cum oamenii zâmbesc, despre cum mergi pe skate, despre cum îți ții de mână prietena. Da, despre mâna aia cu are uneori te mai și închini. Și chiar dacă nu o faci, cu mâna aia nici să nu lovești, nu oameni măcar. Nu stinge prin neatenție iubirea pe care o primești, nu transforma bucuria în scrum pentru ca atunci când mama ta te mângâie să își înegrească podul palmei. Nu fii trist, puștiule! Zâmbește, puștoaico! Și da, eu ar trebui să învăț să scriu mai literar, să mă conformez cu ce vrea literatura. Dar sunt atâția oameni care scriu despre cum și ce nu e bine în lume, iar eu renunț să mă conformez. Știu, am amintit și eu pe ici, pe colo, cum frunzele s-au veștezit, copii au îmbătrânit și lucididatea ne-a asprit. Dar măcar am scris și despre mere și despre pere. Și, să fim serioși, cui nu-i sare un zâmbet pe buze când se gândește la truda lucrătorului care a plantat semințele, la copilul ce l-a udat cu drag din stropitoarea mică chiar în ziua în care a plouat, la fata cu ten cărămiziu care își pierde nasul ei mic în floarea rozalie pe care i-a rupt-o el din arborele care a străpuns asfaltul din fața blocului sau la mama ce aduce un rotund roșu și lucios într-un coș pentru fiica ei cea mare care s-a întors de la joaca din livadă? Ah, era doar un măr, m-am abătut de la subiect, cum fac de obicei. Totuși, zâmbiți, e despre mere.
Te văd curios. Nu de alta, dar ai citit până aici. Și nu vreau să fii și plictisit. Nu e despre plictiseală, sper să nu fii fost. Totuși, e și despre lene. E cam bizară treaba asta, e jenantă. Pe bune, om frumos, e stânjenitor. Să ai picioare și ochi și gură, familie, casă, oportunități, credință, flori în curte, cer deasupra ta și nori și vânt și ploi și soare, prieteni, spirit și trup, să ai multe și să stai e grav.. Și crede-mă, crede-mă că ce ai tu sunt multe! Discutam de curând că avem prea multe elemente în corp, prea mulți aminoacizi, prea multe reacții în firavul nostru trup. Ajunsesem să mă întreb cum ar fi să fim făcuți doar din 5 elemente? Ar fi... am fi trecători la propriu. Rugina ne-ar măcina, cauciucul s-ar topi, diamantul ne-ar face prea duri, iar pământul crapă, sticla se sparge, lemnul putrezește și apa se evaporă. Toate se duc și în comparație cu ele mi se pare că tu ești veșnic. Sau, cu siguranță poți deveni. Zâmbește și ajută, vezi cum reacționezi și pe cine nu înțelegi, fii atent și gândește-te că e despre povești, e despre ceea ce tu poate nu cunoști sau ceva la care tu nu te-ai gândit. E despre măr și cum despre e un măr. Sau despre om și cum de el e totul și nimic sau el e tot ce tu nu înțelegi și nimic din ceea ce percepi.
Egali suntem și diferiți vom fi mereu. Și poate iar sunt ambiguu sau sunt complex. Totuși eu zâmbesc și îți scriu de departe. De acolo de unde soarele arde și pământul se termină. E despre toate acestea și despre multe altele pe care nu le-am amintit. Eu știu despre ce este și cum ar trebui să fie. Cum ar trebui să fie și aici în textul meu și aici sub pași mei. Dar eu sunt de prea puțin timp aici ca să mă plâng și tot prea puțin voi sta aici ca să le schimb pe toate. Eu privesc apa, soarele și plantele. Eu am fost adus pe lume, trăiesc, zâmbesc și mor. Mor de ciudă când nu reușesc să zâmbesc sau când nu pot să îi fac și pe alții să zâmbească. Și poate trebuia să citești doar paragraful acesta ca să vezi că e despre toate și că eu vreau să zâmbești. Și poate trebuia să citești doar rândul acesta și nu te mai băteam la cap. Sau poate nici nu trebuia să citești asta. Cel mai rău e că poate nici nu trebuia să o scriu. Dar eu am scris-o pentru mine și pentru tine. Eu pur și simplu am vrut să scriu despre. Despre e cel mai interesant, e ceva complex și despre e valoros. Nu uita să faci ceva despre, despre viață și tot ce e viața. Adică să zâmbești și să despre. Adică așa cum e asta, e despre, despre orice altceva, e despre mere.
