Curajul de a fi mereu verde
Aş vrea să fiu un brad. Să împărtăşesc mirosul acelor mele cu toată lumea care trece pe lângă mine, precum fac brazii. Iar oamenii să se poată odihni la trunchiul meu, înveliţi în umbra ramurilor mele, ca într-o îmbrăţişare. Conurile mele, odată căzute pe pământul moale, să dea naştere altor brazi, iar unele seminţe să fie hrană păsărilor şi veveriţelor. Şi aş vrea să am curajul să fiu mereu verde, chiar dacă ceilalţi copaci îşi lasă frunzele purtate în vânt când vin vremuri mai grele.
Dar uite că nu sunt un brad. Sunt un om. Poate sunt mare, dar mă simt un copil. Poate ar trebui să fiu serioasă, dar îmi place să mă joc. Poate mă supraestimez, dar vreau să fiu umilă. Poate uneori sunt egoistă, însă încerc să mă gândesc mai întâi la ceilalţi, şi apoi la mine. Mă străduiesc să ajung mereu la cea mai bună versiune a mea – care, dacă te gândeşti bine, este mereu în schimbare şi nu poate fi definită în mod cantitativ, deoarece iubirea nu are o limită. Nu o să pot spune niciodată „Gata, am îndeplinit necesarul de bunătate pe ziua de azi. Am dat 3 lei bătrânelului de la metrou şi am împrumutat un pix colegei”. Mă simt împlinită când dăruiesc iubire? DA, categoric, dar nu vreau ca ego-ul să pună stăpânire pe acest sentiment, făcându-mă să simt că am fost îndeajuns de bună, că am ajuns la limita superioară a milostivirii – pentru că nu există această limită. Trebuie să învăţăm să dăruim iubire fără rezerve, fără condiţii, fără să judecăm. Un brad nu îşi mută ramurile spunând „Tu eşti prea murdar ca să stai la trunchiul meu, nu te apropia de mine!” sau „Pe tine nu te las să stai la umbră, nu îmi place faţa ta!”. Vreau să învăţ să acord ajutor şi iubire în mod necondiţionat, aşa cum bradul împarte mireasma sa cu toată lumea.
Vreau să fiu întotdeauna gata – să-mi ajut fraţii şi să salvez pe aproapele meu în orice împrejurare, aşa cum i-am spus Tatălui atunci când mi-am depus Promisiunea la cercetaşi. Vreau să îmi folosesc braţele cu scopul de a lucra pentru Bine. Ca o unealtă în mâna Domnului, să îi împlinesc voinţa, fiindcă de aceea mi-a dat putere şi credinţă. Aşa cum bradul oferă adăpost la umbra ramurilor sale – întotdeauna, pentru oricine.
Mi-aş dori să ştiu că munca şi străduinţa mea au dat roade, că cineva s-a bucurat când i-am întins mâna pentru a-l ajuta şi, cine ştie, va fi motivat să îmi urmeze exemplul sau să fie un lider al bunătăţii. Mi-ar plăcea să văd că acţiunile mele au inspirat pe cineva. Desigur, nu poţi să atingi toate sufletele şi să îi faci pe toţi oamenii să te înţeleagă şi să te urmeze, şi nici nu aş dori să fac asta. Dar, dacă voi determina măcar o persoană să se schimbe, mă declar mulţumită. Dacă, dintre toţi cititorii articolelor scrise de mine, dintre toţi cercetaşii pe care îi formez sau dintre toţi oamenii care mă cunosc, măcar unul va fi motivat să se schimbe în bine datorită mie, atunci consider că nu am făcut lucrurile în zadar. Aş vrea ca acţiunile mele să fie asemeni conurilor de brad de care ţi-am povestit mai devreme.
Iar credinţa mea vreau să fie mereu vie. Să pot iubi mereu, cu inima deschisă, indiferent de câte dificultăţi voi avea de depăşit. Cerându-i lui Dumnezeu putere, El să mi-o ofere şi să mă îndrume pe calea dreaptă, iar eu să accept voinţa Sa. Chiar şi atunci când voi întâmpina obstacole în drumul meu, am credinţa că El îmi va arăta pe unde să păşesc. Ştiu că este greu să îţi dai seama care este voia Lui – eu una nu înţeleg întotdeauna ce planuri are pentru mine –, însă trebuie să te rogi şi să îţi asculţi inima. Şi chiar şi când ceilalţi vor merge în sens opus, am speranţa că El îmi va da curajul să îmi urmez principiile creştine, curajul de a merge împotriva curentului, dacă aceasta este calea mea. Vreau curajul să am o credinţă puternică şi eternă, aşa cum bradul rămâne mereu verde, spre deosebire de foioase, care îşi lasă frunzele în voia vântului puternic atunci când vin vremuri anevoioase.
