Răsfăţul crucii
Ne place să ţinem totul sub control, pană la cel mai mic detaliu, să ne organizăm fiecare oră, fiecare zi, fiecare minut şi uneori chiar fiecare secundă, să ne planificăm fiecare etapă a vieţii – ce şcoală să urmăm, la ce facultate să mergem, ce serviciu ne-ar plăcea, cum să fie partererul şi căsnicia noastră, când e momentul perfect pentru a avea copii şi câţi să facem etc. –, astfel încât să nu cumva să ne ia ceva prin surprindere, ceva care să ne facă să simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Iar dacă sau, mai bine zis, când se întâmplă acest lucru, credem că este sfârşitul Pământului.
De ce această nevoie sau dorinţă de a controla totul? Pentru că ne credem nişte mici dumnezei şi vrem ca totul să se întample când şi cum dorim sau cum visăm noi. Suntem precum copiii mofturoşi care bat din picior dacă părinţii nu se pretează poftelor lor. Şi aceasta deoarece considerăm că totul ni se cuvine. Ni se cuvine să avem familie, prieteni, colegi, serviciu, casă, masă, maşină, mobilă, calculator, telefon etc. şi toate să fie din cele mai noi generaţii că, bineînţeles, nu ne dorim să avem de-a face cu lucruri depăşite. Considerăm că ni se cuvine chiar şi aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem şi pe care, de multe ori, o risipim, soarele care ne încălzeşte, luna şi stelele care ne fac nopţile mai frumoase, sănătatea noastră, frumuseţea şi calitaţile noastre ş.a.m.d. Ni se cuvine totul, însă nimic nu ne mai mulţumeşte cu adevarat. Şi aceasta deoarece am ajuns să fim materialişti şi superficiali în relaţiile cu cei din jur. Am ajuns să furăm senzaţii tari, fără a sacrifica nimic în schimb…, nici măcar puţin din timpul care oricum nu ne aparţine.
Da, să ştiţi, nici măcar nu putem spune că timpul este al nostru, deoarece nimic din ceea ce avem nu ne aparţine, ci totul ni se oferă cu gratuitate şi cu iubire de Cineva care are încredere totală că tot ceea ce primim va fi fructificat la potenţial maxim. Însă, cu toate acestea, nu numai că darurile primite nu ne sunt niciodată de ajuns, ci, mai mult, de fiecare dată suntem nemultumiţi deoarece dorim cu totul altceva decât am primit. Suntem deci şi precum sărbătoriţii bosumflaţi că nu au primit cadourile mult dorite şi meritate.
Putem spune fără să greşim că am uitat să primim daruri, ca să nu mai vorbim de a oferi sau de a ne sacrifica. Pentru mulţi dintre noi sacrificiul şi suferinţa sunt considerate blesteme, stigmate. Dar să ne amintim că mulţi dintre sfinţi au primit sacrificiul şi suferinţa ca pe nişte binecuvântări, prin intermediul cărora ei şi-au câştigat fericirea Împărăţiei. Fiecare în parte am fost răscumpăraţi prin sacrificiul şi jertfa oferite cu iubire necondiţionată de Domnul Isus Hristos şi nu oricum, ci pe cruce. În schimb, noi ce facem? Fugim de cruce, o renegăm şi chiar ne luptăm cu ea. Crucea pe noi – care, culmea, suntem creştini! – ne răzvrăteşte, ne tulbură, ne revoltă.
În încheiere, vă invit să facem un simplu exerciţiu. Staţi în faţa unei oglizi, în picioare, şi întindeţi braţele în lateral, apoi priviţi-vă în oglindă. Ce vedeţi? O cruce! Da, fiecare dintre noi este o cruce şi are o cruce de purtat. Şi de ce să asudăm luptându-ne cu ea, când ar fi foarte uşor să o îmbrăţişăm şi să ne purtăm de grijă reciproc, pe drumul sigur care ne duce spre Împărăţie? În final – sau, mai bine zis, la începutul adevăratei vieţi – modul în care am avut grijă de cruce şi acceptarea acesteia vor face diferenţa. Acest lucru nu este simplu, desigur, nimeni nu spune asta, însă cu ajutorul lui Dumnezeu totul este posibil. Prin El, când suntem mai slabi, atunci suntem mai puternici. Să ieşim de sub carapacea noastră egoistă – care nu face altceva decât să ne izoleze, să ne împietreasca inimile şi să ne îngheţe simţurile – şi să ne abandonăm Aceluia care ne vrea cu adevărat fericiţi şi care ne oferă iubire şi protecţie indiferent dacă le merităm sau nu.
