Viața fără timp

Simt mereu că viaţa continuă încet, încet, şi eu nu reuşesc să înţeleg. Nu-i vorba să o înţeleg, să îi desluşesc scopul sau menirea, la asta am renunţat demult. Vreau doar să înţeleg mijloacele prin care face ca povestea să continue la nesfârşit, prin care aduce mereu în prim-plan amestecuri unice şi nu îi dă uitării pe regii din vale.

Undeva, în trecut, încercam să mă conving de faptul că viaţa e prezentul, e “acum-ul” tumultos al secundei care trece. Dar viaţa e eternă: începută acum mii de ani, păstrând actualitatea unei societăţi sinistre, îndreptându-se lejer spre un ceva întunecat pe care poate îl va revoluţiona într-un nimic luminos, într-o dată mai bună, într-o unicitate uniformă.

Reuşesc să înţeleg că viaţa trece o dată cu Soarele şi Luna. Omenirea, ţinând cont de aceste elemente, a creat timpul. Prin ştiinţă mi-au explicat de ce răsare soarele şi pot să mulţumesc pentru că Cineva S-a gândit la omenire şi a creat Luna. Dar ce relevanţă are timpul?

Prind din zbor informații inutile, păreri diverse și ciudate conform cărora viața merge prin timp, doar când trece el, trece și viața. Așadar, doar omenirea a îngrădit și viața.

Renunțând la timp, se renunță și la viață? Sigur nu. Renunțând la timp, viața capătă libertate și asta e cel mai frumos mod în care poate fi primită.

Ideile astea se conturează din ce în ce mai des în mințile tinerilor și noi conștientizăm că viața trebuie măsurată altfel, trăită în afara timpului, dăruită și altora.

Zâmbetele sunt o unitate de măsură mult mai bună. Un zâmbet larg e o secundă, o zi, o săptămână câștigate, iar acestea pot fi chiar date mai departe. Astfel, propun să ne îngrădim viața în zâmbete, nu în timp, să nu ținem cont de cifre inutile, pentru că planificatul în detaliu e pentru oamenii fricoși care nu pot să accepte surprizele ce vor urma.

Acum gândesc doar că viaţa e o constantă...

#Thalia