Cu un like nu se face primăvară
Vă propun un experiment. Fiți atenți de fiecare dată când deschideți telefonul într-o zi. De câteva ori pentru ceas, câteva mesaje la un interval de timp, o notificare pe Facebook şi tot aşa. Credeţi că iese un număr la care să ne fi așteptat? Eu nu reuşesc să îmi dau seama câteodată când a trecut o oră de când stau cu un telefon în mână, “socializând”. Intru pe Facebook “doar” ca să verific o notificare şi acolo mă așteaptă o mulțime de alte poveşti care necesită atenție. Câteva like-uri, un comentariu, un share, apoi nişte mesaje pe WhatsApp şi tot aşa, ca să mai ai legătură cu lumea care, oricum, nu e cea reală.
Datorită internetului, pretextele de a comunica sunt nenumărate. Până şi faptul că ai dat like şi nu ador poate crea controverse. Pe internet poți transmite cel mai uşor informația, şi doar atât. Acesta e Facebook-ul sau orice alt site de socializare, schimb de informații, poveşti. Poza pe care o vedem reprezintă 1/11000 din toată povestea, e doar un fapt. Nimeni nu poate şti exact ce a vrut să spună Ana când a zis “bine”, dacă minte sau nu. Nu i-a văzut nimeni expresia feței. Poate era de îngrijorare, poate era sceptică, sau poate zâmbetul de pe faţă era de fapt malefic, ca al meu când scriu acest articol. Glumesc. Limbajul non-verbal contează mai mult de 60% din ce vrem să transmitem. Comunicarea prin aplicaţiile aproape vitale, cu cât de mult e frecventată, cu atât e lipsita de trăire. Cum am putea să reacționăm doar pe jumătate, pe telefon? Sentimentele umane sunt cenzurate de like, ador, wow... şi celelalte “reacţii”. Totul este adus la standardul lor.
Sincer, într-o oricare zi, mi s-ar părea cel mai dubios lucru să ştiu că nu am telefonul la mine. E o chestie de obişnuinţă, toți suntem prinşi de lumea virtuală până la urmă şi nu numai adolescenții - “generaţia pierdută” (dar o să vorbesc despre ghilimele acestea în alt articol). Am văzut destule mese de adulți care dădeau scroll pe Facebook vorbind doar din bucăți. Te fură. Ecranele nu au fost create numai ca să comunicăm mai ușor. Lumea virtuală e ca un labirint: greu mai ieşi odată ce ai intrat înăuntru. Şi asta dacă eşti măcar conștient de acest lucru. Sunt conversații care au început într-un fel sau altul şi nu le poți lăsa așa. Asta poate însemna numai că Vasilescu te-a intrebat de două ori la rând ce faci şi ştiu deja ca e rândul tău să răspunzi, că aşa e frumos. Poate ai răspuns repede şi ai plecat la o treabă sau chiar atunci ai vrut să ajuți o bătrânică să treacă strada. Închizi şi Vasilescu se simte respins, fără să ştie circumstanţele din realitate. Exagerez acum, dar nici nu e departe de realitate.
Mi-am dat seama că tehnologia nu trebuie privită ca ceva rău, dar nici bun, asta depinde doar de cât de practic ne folosim de ea. Dar ce ne dă fericire mai multă? Să-i dai un mesaj unui prieten vechi, să-i trimiti o poză cu tine sau cu mâncarea ta, sau să vă întâlniți “face to face”, să fiți efectiv unul lângă celălalt şi să râdeți împreună? Aşa măcar poți vedea dacă celălalt chiar râde. Eu am realizat că indiferent cât de rapid poți transmite un mesaj, mai bine vorbeşti în realitate, de-a-ntregul decât pe jumătate, cum ai face-o cu ajutorul unui telefon. Eu cred că timpul nostru pe Pământ e preţios şi, în acelaşi timp, prea scurt pentru a-l petrece în faţa ecranului. Când e ultima dată când ai ieșit şi ai uitat de telefon? Când ți-ai văzut ultima dată bunicii? Când i-ai dat un buchet de flori mamei sau, pur şi simplu, ceva ce nu ai mai făcut niciodată până acum? Eu, una, aştept cu nerăbdare să vină primăvara! Mi-am pregătit bicicleta pentru o ieşeală corectă.
