Degeaba
Încerc să îi dau sens. Degeaba.
Acum nu pot. Nu pot să dorm. Încercând să dorm mă opun, practic, unui negativism. Și, cu alte cuvinte, reușesc. Dar ce am reușit? Să scriu. Dar era vorba că nu pot să dorm. Cam așa stau lucrurile. De ce să mint? Viața nu e frumoasă, dar nu e nici grea. Nu e dulce, dar nici amară. Nu e plină doar de câmpii uniforme, blânde, în proaspătă primăvară. Dar nici stâncile nu tronează, nisipul deșertului se împrăștie doar pe anumite capitole, iar amarul fructelor necoapte, stricate, îl guști numai odată. Doar odată dacă ești deștept. Viața e diversitate, sunt gusturi și gustări, dar mai ales atitudini. Viața e ce vrei tu să percepi. Sau ce poți. Și fii sigur că poți să cultivi florile din tine și să percepi mai mult, o abundeță, ce vrei. Dar văd în jurul meu limbi, dinți și zâmbete strepezite. Parcă tot guști din stricăciuni și în loc să te ferești, te obișnuiești cu gustul, te complaci. Iar eu mă simt... Oricum, dar nu superior, căci buzele mă dor, sunt arse, udate de otrava ignoranței.
Parcă te văd cum muști sec din aceeași boabă de strugure. Trebuie să muști, chiar dacă e mica, pentru că e prea avidă de spirit. Muști încet, știi că o să doară. Nu lași nimic din zeama stătută să ți se scurgă printre buzele crăpate. Și micile vene din jurul irisului odată curat, acum inundă mica perlă albă cu asprimea neînțelegerii. Și gândurile parcă îți sunt părtașe. Acolo se simte zvâcneala, pe tâmplele prea obosite care nu cuprind tot ce e de înțeles. Parcă și eu aveam tâmplele obosite. Pun grăbit mâna să văd ce mă arde. Pielea se strânge la exteriorul orbitei. Doar mă încrunt. Da, mă încrunt. Dar văd bine ce scriu, nu mijesc ochii. Nu e nici de la somn, am trecut peste asta. Tot de la gânduri să fie? Sau e un rod amar? Îmi simt dinții puternic încleștați, au mușcat deja din gânduri. Cred că mă complac pentru că încă scriu și încă mă doare. Dar e vina mea că las un mecanism puternic să fie dominat de instincte. Parcă mi s-a dat o gutuie. Și e din gutuile descrise la început. E un rod necopt, amar și tare. Sunt idei gândite prea puțin, trăiri simțite prea puțin senin, neconștientizări ce cad, trăgându-mi ființa spre declin.
Și trupul rămâne prada timpului. Se lasă satirizat, dezumanizat, degenerat. Mă îngraș, sculptura se fărâmițează. Îmi cade părul, mă doare capul. Uneori simt șiroaie calde, mici, sâcâitoare pe obraz. Simt că nu mai am ce din fizicul acesta, nu îmi mai dă ascultare. Nu știu dacă m-a ascultat vreo dată. Nu cred că avea de ce, nu cred că pe mine. L-au ghidat gândurile și gândurile sunt prea multe. Gândurile rup sinapse, distrug zei, usucă flori și pârjolesc pământuri. Dar asta-i doar în capul meu! E doar în capul tău! Sunt inovensive, sunt o ficțiune pură. Te-nșeli! Ți-e frică să recunoști că ai bate-o pe doamna profesoară care e prea aspră, ți-e frică să recunoști că ai pleca de acasă chiar azi, ți-e frică de sistem, ți-e frică să te pui în fața valurilor, rămâi obedient, ți-e frică să te contrazici cu prietenii, de frică să nu-i pierzi. Lașule! Nu mai citi ce scriu aici, o să îți fie frică. O să mă urăști. Nu am nevoie să citească cineva ce scriu, scriu pentru mine. Nu scriu să fie citit, scriu pentru că simt. Nu îmi place ce se scrie în rest, e optimism. Mă întristează uneori. Asta pentru că mulți din oamenii ăștia scriu pentru tine! Și nu mă deranjează asta. Ei oricum simt ce scriu, oricum vine din adâncul inimii. Cel puțin așa sper, sper să nu fie mecanic. Scrisul nu ar trebui să fie niciodată mecanic, scrisul e un izvor și tind să cred că nici apă sintetică nu am băut până acum. Mă deranjează că ei scriu și tu nu ții cont, nu îți pasă. Sunt mulți care încearcă să înșire rânduri și tu nesocotești strădania. Nechibzuitule! Chiar și marii scriitori au avut nevoie de un impuls uriaș pentru a scoate o capodoperă. Și tu nu te bucuri de zâmbetele ce încearcă să răzbată foaia... Ei găsesc ce e mai frumos în lume și îți aduc ție. Tu ignori. Așa a făcut și Isus. A venit, ți-a adus pe tavă fericirea și a plecat. A plecat murind. A făcut-o voit, oricum nu mai avea de ce să stea între oameni ca noi, nu am fi înțeles niciodată. Și tu, tu ignori. Ignori pentru că te limitează uneori, te limitează față de semenii tăi. Și e normal, bucură-te fără să îngrădești pe nimeni și fără să îți bați joc de darurile primite. Nu te mai arăta nerecunoscător față de scriitori, față de scris. Altfel...
Altfel mă văd nevoit să mă întorc. Și o să revin. Nu mai sunt cu optimismul, dar nici negativist nu sunt. Nu vin să plâng în fața ta, dar nici să zâmbesc puternic, eșuând în a te face să zâmbești. Nu vin să fim prieteni, dar nici să fim dușmani. Totuși, dacă ar fi să aleg, o prefer pe a doua. Cum prefer și a doua lună. Prima oricum a trecut deja și nu știu ce a fost de capul ei. M-a făcut să scriu și simt că nu e bine. Cel puțin nu e de bine, dar nu e nici de rău. E o conștientizare. Probabil ai uitat să faci multe luna asta, te-ai certat cu mulți sau nu ai iubit suficient, nu ai dat tot ce puteai pentru cauza ta sau nu ai o cauză, nu ai făcut nimic nou, nu ai râs fără motiv și nu ai încercat să alini pe nimeni, ai rămas indiferent la indiferența lumii. Nu ai făcut-o constant, dar nici nu te-ai opus mereu. Nu ai încercat mereu. Ai uitat. Ai ajuns să vezi răsăritul prin sârmă, diform, neunitar și nefericit. Ai uitat. Așa o să fii și tu uitat, o să fiu și eu. De ce? Pentru că nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Am fost distras, neatent și indiferent la energia lumii, m-am certat cu prietenii, am uitat să îmi fac mama să zâmbească, am greșit față de mulți, furându-le zâmbetul de pe buze. Sunt laș. Sunt hoț. Sunt la fel ca tine, sunt dominat de gânduri. Trupul se usucă și spiritul rămâne captiv în spatele memoriei rupte. Sunt nesăbuit. Fur spirit, e inacceptabil. Sunt laș.
Nici nu îmi permit să îți atrag atenția, oricum nu scriu pentru tine. Nu îți mai zic nimic, tocmai ai citit pâna aici. Și poate ai înțeles că oricum nu am zis nimic, nu am scris nimic. Sunt rânduri goale. Totul e vag și sec dacă tu te opui. Dar nu mă supăr. Sunt doar trist că nu reușesc să spun nimic. Probabil și Domnul ar fi trist văzând atâta nedreptate, dar El vede în ansamblu și astfel se bucură. O să încerc și eu să deschid ochii, o să încerc să scriu altfel. Voi încerca să dau ce am mai bun. O să zâmbesc... Dar tu, tu începe să zâmbești acum, altfel am scris degeaba. Sau plângi acum și eliberează-ți sufletul, știu sigur că apoi o să zâmbești. Altfel am scris degeaba. Reacționează, nu rămâne indiferent, nu fii ca mine. Altfel am scris degeaba.
În acest fel, am scris degeaba.
