De ce sunt delicioase afinele
Este dimineaţă, iar mama mă roagă să pregătesc micul dejun şi pentru Luca, fratele meu de 9 ani. Ei bine, ai spune că este floare la ureche să faci asta, dar nu îl cunoşti pe Luca! Este o adevărată provocare să îl convingi să mănânce altceva în afară de orez sau griş cu lapte. Îi fac un ceai de mentă cu lămâie şi miere, scot pâinea, untul, două borcane de dulceaţă – afine şi vişine – şi unul de zacuscă. Când vine la masă, elimină din start opţiunea „zacuscă” (eram sigură!) şi cere lapte în loc de ceai. Se uită în borcanele cu dulceaţă şi se strâmbă la fructele întregi, după care mă roagă să pun pe pâinea unsă cu unt doar dulceaţa lichidă, fără fructe. Îi pun afine, şi i le pun aşa, întregi, deşi nu vrea să mănânce şi pretinde că nu ştie ce gust au.
Am ajuns să îi povestesc lui Luca despre afine – că sunt foarte rare, că se găsesc doar pe munţi, sus de tot, iar culegătorii au nişte coşuri mari în spate, în care pun afinele culese – şi costă pe măsura greutăţii de a le culege din munţi (dacă am exagerat puţin, a fost intenţionat)! Luca muşcă din felia de pâine cu unt şi dulceaţă de afine: „Chiar sunt bune, deci de aceea costă atât de mult!”, şi mănâncă tot fără să mai facă mofturi.
Aşa mi-am amintit eu de cât de o drumeţie alături de câţiva şefi şi cercetaşi mai mari, când aveam numai 14 ani – eram cea mai mică din grup. Nu mai făcusem trasee foarte grele pe munte, iar acesta a fost o provocare pentru mine – am urcat din Ilva Mică până pe Vârful Pietrosu Rodnei (în Munţii Rodnei), apoi am coborât în Borşa; drumeţia a durat cinci zile. Într-o zi, după ce am urcat foarte mult, am făcut un popas şi am găsit afine. Era pentru prima dată când găseam afine pe munte, şi nici nu prea mai aveam mâncare la noi. Au fost cele mai delicioase afine pe care le-am mâncat vreodată! Era ca şi cum Dumnezeu a văzut cât sunt de obosită şi a presărat tufele de afine acolo sus, pe munte, unde am făcut noi popasul.
Tot în acea drumeţie am rămas fără apă, şi soarele bătea aşa puternic pe umerii noştri care erau şi aşa obosiţi de greutatea rucsacilor! Şi simţeam că nu mai pot să urc, că nu mai pot să respir, când am dat de un izvor! Am băut apa aceea cu atâta poftă, că nu înţelegeam cum de până atunci nu am apreciat apa atât de mult. Am zis că nu există băutură mai bună ca apa, şi am umplut toate bidoanele cu apa rece.
De ce ţi-am povestit toate astea? Pentru că noi suntem recunoscători şi apreciem ceea ce avem doar după ce pierdem acel lucru sau luptăm foarte mult pentru el. Dificultăţile pe care le trăim nu sunt doar nişte lucruri negative, ci ne ajută să vedem lucrurile frumoase pe care ni le oferă zilnic Tatăl Nostru.
Dacă nu rămâneam atunci fără apă, nu apreciam apoi izvorul, apa pură, bunătatea lui Dumnezeu de a ne oferi acest dar. Dacă nu am depunde efort în timpul săptămânii (la şcoală, la facultate sau la locul de muncă), am mai aprecia aşa de mult weekend-ul? Sunt necesare şi lucrurile mai grele sau neplăcute în viaţă, ca să fim recunoscători pentru cele bune. Hai să acceptăm şi provocările, nu doar darurile puse pe tavă. Să vedem rolul lor şi să nu ne mai plângem zilnic de toate necazurile care ne apasă, ori de toate responsabilităţile pe care le avem. Sunt parte din viaţa noastră, se întâmplă toate cu voia Domnului!
Poate că acesta este şi unul din rolurile cercetăşiei – să trecem prin aventuri, provocări, pentru ca la finalul zilei, când stăm în jurul focului şi ne ţinem de mâini, să îi putem cânta lui Dumnezeu cu iubire şi recunoştinţă. Iar când ajungem acasă, să vedem toate darurile pe care le-am primit şi le primim zilnic de la El şi să îi mulţumim.
