Sec
Sec. Și nu e despre vin. Mai de grabă e despre „pleacă”. Tot timpul acesta care pleacă la plimbare pe o cărare îngustă. E despre momentul acela din an. Da, exact acel moment. Unii spun că e cel mai frumos moment. E unic. E iarnă, decembrie. 31 decembrie mai exact. E perioada asta din an încarcată cu sărbători. Unii mai spun că e plină de cadouri, de momente magice, petreceri, călătorii, retrospective.
E unic. Și, totuși, se tot repetă de 2016 ani încoace. Sau de atunci ținem noi socoteala. Și ce socoteală strămbă ajung să cred că avem. În 2016 ani înțeleg că s-au schimbat multe, nu sunt nebun. Cândva momentul trecerii dintre ani reprezenta în sine un sacrilegiu. Sărbătorirea Nașterii Domnului nostru Isus Hristos era cândva un exemplu de martiriu. Magia asta a noastră cândva era un chin. Și chinul acesta, o adevărată bucurie. Iar bucuria, un privilegiu. Puțini sărbătoreau atunci din cauza fricii, a mentalităților. Totuși toți se bucurau, înțelegeau unicitatea. Acum, aproape toți sărbătoresc, așa e trendul. Dar tot mai puțini se bucură, nerespectând nisipul din clepsidră.
Deja mă deranjează, sunt nervos. Încerc să îmi concentrez minima forță psihică de care dispun într-un stilou. Nu reușesc. Simt inutilitatea lucrurilor pe care le scriu. Nu mai e nicio forță. E un cadavru. Sunt inert. Mai sunt doar câteva gânduri bune de scris. Totuși, nu le mai încerc. Și ajunge să îmi pară rău. Deci continui scrisul. La ce bun să regret?
Văd totul prin cadrane șterse. Și nu șterse de praf, ci de substanță. E sfârșitul unui vechi început și începutul unui nou sfârșit. Și nu, nu e vorba despre gândul meu. E vorba de viața ta, unicule și inegalabilule om. Omule simplu, trecător și insignifiant, tu cum ai trăit clipa? Sau cum o trăiești? Merge prea repede? Ai clipit – ai pierdut-o. Sau e prea lentă? Te grăbești haotic să întreci un concept imuabil? Dacă pun timpul într-un sistem binar, tu ești un 0, pe când el e singurul 1. Tu, de fapt, nu ești. Iar el e infinitul, e o existență. Și în existența lui, tu... tu nu exiști. Și tu încă îl sfidezi. Iar când eu scriu asta tu mori. Prezentul tău e o moarte continuă. Fac doar o presupunere. Văd în ochii tăi carbune stins și nu-i reflexia celui din focul șemineului încălzit de sărbători.
De ce vorbesc solemn, apoteotic? Timpul nu e un zeu. Și nici eu nu-s prea inteligent. Sunt și eu un om, trecător. Mi se usucă oasele și plec. Pleacă și sufletul, dar cred că el încă mai are un drum de parcurs. Încerc să îi fac bagajul devenind conștient. Încerc să înțeleg. Să nu fiu un suflet rece. Un suflet rece se mulează lumii reci. Un suflet cald încercă să rupă tiparul, încălzind la rându-i. Amândouă coexistă cu lumea, doar că unul se adaptează și altul adaptează lumea după el. Sunt limitat, dar am și eu o călătorie. Și în călătoria mea încerc să tot descopăr.
Transform sărbătoarea asta în propia-mi tristețe nenorocită. Aș înjura, dar nu o văd ca o opțiune utilă. Sau poate nu e locul potrivit. Poate că nu e nici momentul. Dar când e momentul pentru ceva, pentru orice? Nu e bine unde te-ai născut, nu e bine nici când s-a întâmplat. Nu e bine să bei, nu e bine să nu dormi. Nu e bine să nu înveți, nu e bine să iubești pentru că vei răni. Dar când e bine să râzi sau să plângi? Când e bine să trăiești? Care e ziua aia bună pentru a crede, pentru a te boteza? Care e momentul oportun pentru a te schimba, pentru a ajuta dezinteresat? Spune-mi tu, totuși, când e momentul potrivit să mori? Explică-mi ce ai făcut în anul ce tocmai a trecut? Dacă ai făcut ceva... Explică-ți ție mai bine, pe mine oricum nu mă interesează. Știu, acum sunt nesimțit. Dar sunt prea multe de simțit ca să mă mai intereseze toate. Sunt făcut doar ca să scriu și rândurile ce le înșir sunt ca o definiție. Definesc semnul întrebării. Pentru că întrebările sunt sănătoase, reprezintă vitalitate, progres. Dacă nu ai întrebări ești mort. Dacă ai doar răspunsuri ești mort. De ce? Pentru că răspunzi la întrebările altora. Deci nu ai sintetizat propriile întrebări. Deci nu creezi. Ești mort. Dă-mi voie să repet ideea din paragraful de mai sus. Am adus și un argument. Deja te enervez. Scuză-mă, dar probabil știi că nu îmi pare rău. Asta fac eu, e rolul meu. Sunt critic. Mai exact mă autocritic, pe tine doar te întreb. Știu că nici pe tine nu te interesează. Adică știu că deja ai răspuns. Sec, ești mort.
Mă întind prea mult, nu mai am plapumă. Nici nu mai am nevoie, mai am cerneală. Trebuie totuși să mai pun capacul, se usucă penița. Spre bucuria ta ajunge și pălăvrăgeala mea la o finalitate. Așa cum se termină și anul acesta. Ah, chiar de aici începusem, de la sfârșit. Deci ce ai făcut tu zilele astea? Răspund eu, că tu ești mort. Dacă stau să le contabilizez nu știu dacă am făcut prea multe, dar cred că am făcut tot ceea ce puteam face. Nu am dormit destul, nu am mâncat ce trebuia, nu am iubit cum trebuia. Nu am luat ce note îmi cerea societatea, nu am fost atent la tot ce mi-a trecut prin fața pupilelor. Dar am trăit. Am crezut, am iubit, am ajutat și am lovit. Am plâns și am râs. Am plâns de bucurie și am râs în fața suferinței. Am fost recunoscător pentru familia, prietenii și credința mea. M-am supus nenorocirii și am înfruntat timpul. Nu e un zeu, dar îl respect. Mă guvernează, dar nu e autoritar. Mă lasă să aleg. Și am încercat să aleg, chiar și greșit deseori și să îmi pun întrebări. Și ce am scris mai sus sunt răspunsurile mele la vibrațiile lumii din care mă trag și în care îmi voi găsi sfârșitul. Nu că l-aș căuta, dar sigur îl voi găsi.
E ultimul. Așa mi-am spus. Scriu ultimul paragraf pentru această compoziție. Vreau doar să știu dacă înțelegi ce sacrificiu a făcut El pentru noi? Sau dacă vezi că începi de mâine un nou sfârșit? Acum îți pui întrebări? Sau tocmai răspunzi la ale mele? Îți mai place ce scriu? Nu îmi pasă. Eu scriu pentru că simt, trăiesc pentru că nu văd o altă variantă logică, iubesc pentru că trebuie să mă hrănesc cumva și îmi pun întrebări pentru că altfel aș fi mort. Și am tot vorbit la trecut pentru că și eu am murit. M-am sinucis, uitând de întrebări și de credință. Dar cred că e momentul să o iau de la capăt, să nu îmi pese de nou, vechi, sfârșit și început. Să îmi pese de ceea ce cred – de Dumnezeu, de ceea ce iubesc și de cum trăiesc. Și pentru asta întreb: De ce vei deschide mâine dimineață ochii pentru a vedea un nou sfârșit dacă nu vei lupta pentru ca el să fie cel mai frumos și constat început?
Sec. Și nu e despre „pleacă”, e despre vin. Momentele unice ce vin de mâine și care trebuiesc savurate. Sec.
