18 km reali, mii străbătuți cu gândul
Mă trezesc devreme, caut un pulover gros și mă pregătesc pentru o zi plină. Beau rapid o cană de ceai care să-mi mai domolească răceala și îmi pun puținele lucruri de care voi avea nevoie într-un ghiozdan. Pornesc spre liceu unde timp de două ore - adică mult mai mult decât prevăzusem - am parte de o experiență care mă... apropie de colegii mei, să zicem. Mă grăbesc apoi spre stația de metrou, trecând printr-un părculeț liniștit. Merg de la Victoriei la Unirii, apoi de la Unirii la Izvor. Alerg pe scări și mă întâlnesc cu Mirela. De data asta alergăm amândouă pe scări, înapoi spre peronul metroului unde Lucia - care între timp a revizuit ruta noastră - întregește grupul. De la Izvor ajungem la Eroilor. Ne plimbăm puțin pe străduțele cu nume de doctori în timp ce căutăm prima destinație. Ajungem, luăm câteva cadouri pe care urmează să le împărțim celor pe care îi vom vizita și ne reîntoarcem spre stația de metrou. Ne sfătuim puțin și hotărâm ce traseu vom urma spre cei trei oameni despre care am aflat că sunt foști deținuți politici și cărora ne-am propus să le aducem zâmbetul pe buze.
De la Eroilor mergem la Unirii și de la Unirii la Tineretului. Cumpărăm niște covrigi și ne îndreptăm apoi spre Piața Norilor - un loc numai bun de visat. Ajungem acolo la 14 fără câteva minute. Am întârziat deja destul de mult față de programul pe care mi-l făcusem în minte cu o seară în urmă. Intrăm în bloc, ciocănim la ușă, apăsăm pe butonul soneriei și un domn drăguț ne deschide. Ne conduce într-o cameră cu mai multe cărți așezate în teancuri. Începem să cântăm și am impresia că și doamnei ce stă pe marginea patului îi plac colindele noastre. Descoperim o mică parte din viziunea domnului. Când ieșim din bloc e deja 14:20 și îmi dau seama că nu mai am timp să ajung la ora stabilită la domnul diriginte pentru a-l colinda împreună cu alți colegi.
De la Tineretului mergem la Constantin Brâncoveanu. De acolo mergem pe jos două - în realitate patru - stații. Batem la ușa apartamentului de la adresa primită și ne deschide o doamnă destul de tânără care ne conduce într-o sufragerie micuță. Acolo o întâlnim pe doamna Romana. Începem să cântăm și dumneaei ni se alătură. Ne invită apoi să ne așezăm. Vorbim despre frumusețea limbii române, puțin despre școală și ne povestește despre viața sa din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial care ar putea cu ușurință să fie confundată cu un film. Îmi dau seama cât de mult curaj se găsește în minunata persoană din fața mea. Timpul zboară și nici nu ne dăm seama când soarele se pregătește deja să apună. Ne luăm rămas bun, gândindu-ne că trebuie neapărat să o mai vizităm pe doamna Romana. Facem o poză – sau mai multe – înainte de a verifica ultima dintre cele trei adrese. Așteptăm autobuzul pe care îl vom lua spre Constantin Brâncoveanu și la unul dintre geamurile blocului din față observăm o decorațiune foarte ciudată: un fel de brad prins într-o manieră foarte bizar și, în plus, un Moș Crăciun care atârnă agățat de crengi. Mirela vrea să facă o poză și, în timp ce ea încearcă să prindă cât mai bine aranjamentul, cu câteva etaje mai jos, un domn începe să îi facă cu mâna – probabil crezând că pe el încerca să îl fotografieze. Îi răspunde la salut și ne amuzăm apoi pe această temă. Lucia se gândește că deși unii nu au reușit să aducă spiritul Crăciunului în casă – așa că l-au lăsat pe geam -, alții dăruiesc bucurie simplă, sinceră.
De la Constantin Brâncoveanu mergem la Romană. Căutăm blocul indicat de adresă, dar când ajungem acolo și sunăm aflăm că s-a făcut o mică încurcătură. Nu renunțăm și pornim în căutarea noii adrese. Trecem pe lângă statuia lui I.C.Brătianu care este străjuită de crengile copacilor și de cerul cu nuanțele amurgului. Ajungem și la ultima noastră destinație. Un domn cu privire blândă ne conduce într-o sufragerie spațioastă ai cărei pereți sunt decorați cu numeroase tablouri splendide – dar nu numai picturi, ci și colaje sau gravuri. Cântăm și domnul ne ascultă cu mare interes. Ne mulțumește și, după ce discutăm puțin, ne îndreptăm iar spre bulevardul Magheru care este luminat acum de steluțe scânteietoare. Ne despărțim de Mirela – nu înainte de a împărți covrigii și bomboanele primite - și ne îndreptăm spre casă.
Ziua nu este însă nici pe departe încheiată. Urmează vizita neașteptată a unor colindători acompaniați de o chitară. Zâmbete, râsete, colinde, glasuri cristaline. Ce alt mod mai bun de a termina așa o zi decât stând în fața calculatorului, scriind despre ea și mulțumind lui Dumnezeu pentru... tot?
P.S. Mirela ajunge acasă și ne trimite o poză cu ceasul ei al cărui ecran ne arată că astăzi am mers 18 km pe jos.
