Cronica unei zile de vis
Mă trezesc la auzul (ne)melodioaselor acorduri ale alarmei. Afară e încă întuneric. De mult nu m-am trezit așa devreme. Dar zâmbesc pentru că presimt că va fi o zi minunată. Îmi îmbrac uniforma pe care am pregătit-o cu ceva timp înainte (pentru că Lucia a anunțat necontenit că „uniforma trebuie să fie impecabilă”), verific iar că ratonul de pe steag zâmbește și pornesc spre autogară unde, împreună cu Alexia și cu Denisa, aștept sosirea unei anumite curse Râmnicu Vâlcea-București. Și iată că nu după mult timp ajunge. Îmbrățișări, zâmbete, fericire. Ne îndreptăm spre stația de metrou (pentru cei curioși, metroul este „un fel de tren care merge pe sub pământ”, după cum îi informează în glumă Victor pe girafii, căprioarele, viperele și puii de lup care se află, mulți dintre ei, pentru prima dată într-un loc așa sumbru cum sunt stațiile de metrou). În timpul călătoriei discutăm. Nu îmi vine să cred că a trecut mai mult de o lună de când nu i-am văzut pe o parte dintre cei prezenți. Coborâm la Unirii unde atragem și mai multă atenție decât Lucia care ne așteptase până atunci cu steagul asociației și cu cel al României în mână. Mergem prin întortocheatele tuneluri și ieșim la lumină. Ne uităm în jur și îi vedem pe prietenii noștri de la liceul greco-catolic. Alte îmbrățișări. Cineva încearcă să își facă pe ascuns un selfie cu noi. „Spune-ne măcar să zâmbim!” glumește Lucia. Ne așezăm și zâmbim frumos. „Ce tare, străinii te salută pe aici!” se bucură Domi. Ne îndreptăm apoi spre zona fostului resturant Budapesta pentru a ne alătura cauzei 40 de Zile pentru Viață. Mergem cu steagurile în față. Pe drum facem micile precizări de rigoare: pe partea dreaptă vedeți Casa Poporului, pe stânga sunt Dâmbovița și Biblioteca Națională. Ajungem la prima noastră destinație. Ne rugăm și aflăm mai multe despre importanța vieții și despre rolul campaniei. Atragem atenția câtorva trecători, deci oprirea noastră nu e zadarnică. Apoi trebuie să ne despărțim: Alexia și Denisa vor face un mic tur al orașului cu cercetașii vâlceni, în timp ce eu, Lucia și Nick mergem să ajutăm la pregătirile pentru Deschiderea Anului Cercetășesc. Pe drum ne oprim și facem niște cumpărături, chestii banale. Luăm aproape tot raftul de eugenii, apă și niște scobitori. La casă, o doamnă drăguță ne întreabă dacă pregătim un concurs. „Ceva de genul... Oricum, implică mulți copii” răspundem. Ajungem la catedrală și începem să aranjăm standul cu informații, cel cu gustări și probele de la Marele-Joc-surpriză. Emanuel desenează o hartă interesantă ajutat de Cristiana, Nick și Alex pregătesc un careu mai mare de X și 0, în fine, fiecare face câte ceva. După ce sosesc toți participanții, ne pregătim de careu – și ce mai careu! Cinci patrule de cercetașe (Ratoni, Veverițe, Vulpi, Căprioare și Vipere), patru de cercetași (Vulturi, Ornitorinci, Girafe și nou înființații Scorpioni), o patrulă de la Cercetașii României, pui de lup și lupișori. Gelu preia cuvântul, apoi urmează ceremonialele de investire de șefi de patrule, de trecere de la cercetași la drumeți și de promisiune. După careu, pornim să îl ajutăm pe exploratorul care și-a pierdut notițele cu observații depre un animal ciudat și scrisoarea de dragoste către iubita sa. Ne distrăm și învățăm câte ceva la fiecare probă. La final, aflăm ce echipe au reușit să își protejeze oul primit de la Isaura cel mai bine (în urma aruncărilor demne de Olimpiadă ale lui Emanuel), ce poezie de dragoste amuzantă reușește să o cucerească pe iubita exploratorului și ce desen făcut de noi se apropie cel mai mult de imaginea multi-animalului. Intrăm apoi în catedrală și ne rugăm împreună. Apoi urmează îmbrățișările (și lacrimile) de despărțire. Câțiva rămânem să facem ordine. Dar nu putem să fim serioși când facem asta(nu suntem genul ăla de oameni) așa că mesele și plastelina sunt aranjate în timp ce râdem. Ajung apoi acasă și îmi dau seama că aveam dreptate: chiar a fost o zi minunată, ba chiar a fost mult mai bine decât mă așteptam. Un singur regret: că nu s-a inventat încă un ceas de oprit timpul în loc pentru că ar fi fost mult mai bine dacă totul ar fi durat mai mult.
