Sărac bogat
De obicei îmi place să simt. De asta pielea îmi e bronzată, nu o feresc de Soare. Mâinile îmi sunt aspre, nu le feresc de frig, de muncă, de scris. Aleg să ating foaia, să simt dacă îmi acceptă gândurile. Dar de data asta nu am foaie și mă rezum la aceste cristale lichide, acest ecran. Mă simt bogat, am cristale. De fapt am doar gânduri, mă simt sărac. Dar pentru mine sunt destul, nu îmi feresc mintea de gânduri. Și simt că nu sunt ale mele. Nu numai ale mele, sunt și ale voastre.
Gândul este energie. Și aș fi îngâmfat să spun că energia e a mea. Nimic nu e al meu. Nimic nu e al vostru. Aberant. E inutil ce scriu, gândul mă strangulează. Nu înțeleg cum nimic nu e al nostru. Dar asta tind să cred. Am venit de undeva, am fost creați și transpuși în lumea asta. Și mergem spre... mergem. Am fost întrebat în ultima perioadă „Care sunt șansele să...?”. Parcă eram un site de meteo, cu fața de sticlă și știam că mâine sunt 54% șanse să plouă. Ideea e că sunt șanse, sunt șanse pentru orice. Se poate să nu te mai trezești mâine dimineața la fel de mult cum e posibil să faci infarct până termini de citit asta. Evident că nu vreau să fiu blând sau amuzant, doar că se poate. Și nu, nu o să faci pentru că ți-a plăcut prea mult și inima ți-a atins apogeul fericirii. O să faci pentru că sunt șanse. Acum poate nici nu mai vrei să citești. Crezi că dacă nu citești, șansele se schimbă? Crezi că dacă alegi să nu trăiești și să te ferești de toate, nu o să mai mori? Prietene, fix atunci o să mori. O să mori atunci când nu îți lași sufletul să zboare alegând să ai grijă la șanse. Acum că toate par probabile, de ce să nu le consideri posibile? Sau există urme de frică? Ți-e frică să dansezi în ploaie? Se poate să răcești, nu? Ți-e frică să îi spui că o iubești? Poate pleacă, poate nu e reciproc. Ți-e rușine să zâmbești prea mult? Poate pari nebun. Rezumă-te atunci la a sta în cuibul tău cald, rezumă-te la o falsă idee a iubirii, rămâi în gândurile tale triste. Dar permite-mi să te numesc laș. Și fără nicio aroganță, nici eu nu sunt mai sus. Nici eu nu fac tot ceea ce aș putea să fac. Hai măcar să încercăm deoarece rațiunea ne deosebește de animale, iar sentimetele - aceste mici erori ilogice, dar atât de necesare - ne deosebesc de mașini. Renunț...
Nu mai vreau să fiu agresiv la adresa ta. Am realizat că nu sunt în măsură să judec. Dar sunt în măsură să mă autocritic. Și o să vorbesc de mine, să spun cum uit că voi muri. Și atunci când uiți asta, atunci nu mai trăiești. Iar eu vreau să trăiesc, să zâmbesc prea mult, să iubesc, să fiu nebun. Nebun în crezul meu, în bine. Oricum sunt nebun - în lumea asta agitată încerc uneori să mă opresc. Și văd atunci că nu se poate. Și realizez că oricum nu am de ce să mă opresc. Domnul e cu mine. Prietenii îmi sunt alături. Gândurile îmi inundă capul, sinapsele trosnesc. Nici nu știu ce mai gândesc, dar simt că e bine. Simt că îmi întreține existența. De asta nu mă feresc. De asta sufetul meu e liber și trupul încearcă să țină pasul. E trecător, iar carnea asta tremură în fața timpului. Așa cum tremură și foaia asta în fața vântului. Ah, păcat că sunt de fapt cristale lichide. Păcat că sunt bogat. Dar, parcă eram sărac. Parcă aveam doar gânduri. Doamne, ce bine e... Sunt sărac. Am doar prieteni, familie și credință. Știu doar să iubesc și să zâmbesc. Ce-i drept, mai uit și cad pe gânduri triste, vise sfărmate, uneori chiar judecăți strâmbe. Îmi dau cu părerea degeaba, uitând că tu ești tu și eu sunt eu. Le am doar pe astea și cerneala pentru a scrie. Și parcă nu sunt chiar așa sărac. Asta e chiar bogăție. E bogăția mea, e tot ce am cu adevărat. Și pe lângă astea, mai vreau doar iertare! Iartă-mă, Doamne, că uit să mulțumesc! Și iertați-mă și voi, prieteni, că judec și mă grăbesc. Deci chiar sunt bogat. Uite că am ceva. Sunt sărac bogat și îmi ajunge. Oricum nu știu de unde vin și nici unde mă duc exact. Vreau doar să fiu sigur că parcurg drumul ăsta cum trebuie. Adică să... Cum trebuie mai exact parcurs? Nici asta nu știu. Dar cine știe? Tocmai de asta îmi fac propria mea cale. Oricum probabil o primisem înainte să vin în această lume. Îmi umplu viața de oameni frumoși, oamenii mei, de gânduri bune și de crezuri drepte. Odată un copil mi-a spus că par nefericit. Eu zâmbeam și el totuși a simțit asta. Poate că așa este, dar fericirea e ciudată. Fericirea e a fiecăruia și e altfel. Eu aleg să mă doară picioarele de cât merg, să mă ardă Soarele în ceafă, să trăiesc și să nu îi răpesc nici sufletului meu ocazia de a se bucura. Eu chiar sunt fericit, dar poate nu știu asta. Sau poate sufeltul meu e. Nu am mai vorbit de mult cu el... Uneori am impresia că suntem diferiți. El e el, iar eu sunt eu. Și pe lângă asta, tu ești tu. Nu mai știu acum ce și cum, observ că oricum nu știam. Nu știu nici ceea ce știu, dar el îmi spune acum să nu mă mai încrunt în fața ecranului. Oricum, la ce bun să știu dacă nu sunt fericit? La ce i-ar folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Eu sunt sărac și el bogat. Noi suntem fericiți. Tu, tu cum ești?