Îți mai aminteşti de mine?
Bună! Îți mai aminteşti de mine? Haide! Trebuie să mă mai ții minte! O să îți dau un indiciu. Sunt mic şi locuiesc aproape de tine. Mai aproape decât crezi. În inima ta. Ai ghicit? Eu sunt tu... pe vremea când zilele nu se mai sfârşeau. Fremătau de râsetele şi de gingăşia ta. Nu lăsai pe nimeni să te supere sau să-ți controleze gândurile şi emoțiile. Mai ştii? Ce frumos era... Stau uneori şi te privesc. Ce s-a întâmplat cu tine? Ceva s-a schimbat... De ce eşti trist? Îți simt coroana de gânduri ca pe o povară care atârnă greu. Te pierzi şi nu mai ştii cine eşti. Adevărul pare să umble deghizat mereu. Încerci să te construieşti din crâmpeie de amintiri, dar nu mai ştii ce simțiri te-au făcut să tresalți cândva de fericire. M-ai pierdut şi mă mai cauți uneori. Dar cât ai fugit de mine până să mă găseşti. E atât de uşor... Fii sincer în ce spui, fii autentic în ce simți şi îți promit că nu o să te mai las să mă pierzi. Chiar şi atunci când crezi că ai pierdut atât din ce erai, eşti mult mai mult decât gândeşti. Crede-mă! Eşti uimitor. Tu eşti fericire, eşti dragoste şi speranţă. Eşti lacrimile de bucurie din ochii mamei tale. Eşti grija şi răbdarea cu care tatăl tău te-a învățat să mergi pe o bicicletă. Eşti pasiune. Eşti liniştea nesfârşită a mării, dar şi noaptea răsfrântă în valurile-i agitate. Eşti nisipul fin în care ai făcut primii paşi spre lumea asta minunată şi care ți-a îmbrățişat prima căzătură. Eşti blândețea din ochii bunicii şi mângâierea poveştilor ei. Eşti scânteia focului de tabără şi bucuria cântecului copilăriei. Eşti, de fapt, tot un copil. Dar, cel mai important, eşti schimbare. Şi nimic nu e mai frumos decât să te văd înflorind.
