Şefa cercetaşă - prietena mea
Sunt cercetaşă de la 13 ani, iar la 17 am trecut la etapa următoare, devenind călăuză şi intrând în metriza taberei de vară din anul 2012 (echipa organizatorilor/conducerea unei tabere). Ei bine, această trecere m-a speriat destul de tare la vremea respectivă. Nu pentru că aducea cu ea mai multe responsabilităţi, ci fiindcă au văzut-o ca pe o despărţire de colegele de patrulă.
Desigur că am exagerat, lucrurile nu urmau să fie deloc triste după ce plecam din patrulă, era doar mersul natural al lucrurilor – am crescut, am căpătat experienţă şi era momentul să dau mai departe ce am învăţat. Însă îmi imaginam că va fi mult mai tragic, chiar am plâns când mi s-a spus că voi intra în metriză... mă gândeam la toate momentele petrecute până atunci alături de prietenele mele, cum ne rugam împreună în cort înainte de culcare sau cum lucram în echipă toată ziua. Nu mi-am dat seama că, în calitate de asistent de sefă (ceea ce am fost în 2012), însemna să mă dedic chiar mai mult în cercetăşie, să depun şi mai mult efort pentru a forma fete şi pentru a le oferi experienţe unice. Fiind aşa de ataşată de colegele de patrulă, când am ajuns în metriză nu mi-am schimbat foarte mult atitudinea şi am rămas mereu prietena lor. Chiar şi acum încerc să păstrez acest lucru şi, sincer, sper că reuşesc (numai cercetaşele o pot confirma). Încerc să stabilesc un echilibru, să fiu şi şefă, dar şi prietenă. Vreau să fie ordine şi să se respecte principiile cercetăşiei, însă nu mă mulţumesc numai cu atât – vreau şi zâmbete, râsete, jocuri şi cântece cântate cu iubire în timp ce se munceşte. Iar lucrurile acestea din urmă nu le poţi realiza prin ordine, ci prin prietenie.
Mi se umple sufletul de bucurie când fluier adunarea şi apar toate cercetaşele în uniformă impecabilă şi strigă cu putere la careu, şi totodată când mă îmbrăţişează o cercetaşă şi îmi spune: „A fost cea mai tare tabără, de abia aştept să ne mai vedem toate!”. În momentele astea ştiu că nu am muncit degeaba atâtea ore, zile, luni. Mi se confirmă faptul că, hei, am reuşit, le-am oferit tot ce am putut mai bun şi a fost aşa fain!
Dar deja am vorbit prea mult despre mine ca şi călăuză, aşa că îţi voi spune cum văd lucrurile după această perioadă în care eşti elev sau student şi timpul îţi permite să te implici activ în acţiunile Asociaţiei. Ei bine, în cercetăşie e nevoie de devotament. Dacă nu adăugăm ingredientele devotament şi continuitate, nu este cercetăşie.
“Bun, Lucia, dar voi avea şi eu o familie, voi lucra, poate mă voi muta din ţară. Nu voi putea fi mereu prezentă în tabere şi la activităţi, lucrurile se vor schimba”. Şi e normal să se schimbe, însă cercetăşia nu se rezumă numai la participarea la tabăra de vară şi la întâlnirile şi turele pe munte din timpul anului. Ca cercetaşă, când îţi dai Promisiunea, nu promiţi că vei fi mereu prezentă fizic în tabere, ci promiţi că vei respecta Legea Cercetăşească şi că îţi vei ajuta aproapele în orice împrejurare. Prima obligaţie a cercetaşei este fapta bună a fiecărei zile. Cât timp eşti gata să serveşti? Oricât şi oricând, dacă aşa vrea Dumnezeu.
Cred că despre asta e cercetăşia, despre trăirea întregii vieţi după aceste legi, principii şi valori pe care le înveţi sau dobândeşti pe parcursul formării tale ca cercetaşă şi nu numai atunci. Dacă într-adevăr ai rezonat cu acest stil de viaţă, va rămâne întotdeuna în inima ta şi îţi vei aminti mereu de cântecele de la veghe, de cum cântam Doamna Cercetaşilor sau de aventurile trăite pe munte.
Vei închide ochii şi vei vedea poiana noastră, catargul cu steagurile fluturând vesele, corturile patrulelor şi cercetaşele care aprind focul pentru a găti, vei simţi aerul de munte amestecat cu mirosul focului şi vei simţi cum atingi uşor acele brazilor. Vei auzi clipocitul râului şi surâsurile colegelor de patrulă… Vei fi mereu cercetaşă.
