Nu uita!
Ce rost mai are scrisul acesta? La ce mai încerc? Oricum uităm… Sau poate scriem ca să nu uităm. Poate pentru asta e scrisul. Poate de asta scriu. Scriu ca să nu uit. Să nu uit eu, să nu uiți tu, să nu uităm. Dar cum să nu uităm? Am uitat deja câte zile au trecut de la ultimul sincer „Mulțumesc!”, am uitat când am fost ultima dată cu adevărat fericiți, de fapt am uitat să fim fericiți, am uitat să îi facem pe alții să zâmbească și astfel am ne-am pierdut și noi zâmbetul. Nu e problemă, mai avem măști. Pe unele nu le-am uitat. Nu am uitat să fim dezamăgiți, nu am uitat nici să dezamăgim, nu am uitat tristețea, nu am uitat nici să rănim din cauză că am fost răniți, nu am uitat că ieri vecinul nu ne-a răspuns la salut și nu am uitat că acum patru zile a fost vinerea aia în care parcă nu mai venea weekendul.
Am uitat că acum şase luni a avut loc tragedia din Colectiv. Sau nu am uitat. Putem uita? A lăsat prea multe urme: trupuri care și-au terminat vizita pe Pământ, suflete ce și-au început călătoria departe de lumea asta întortocheată a noastră, familii îndurerate, incompetență ieșită la iveală, guvern schimbat, oameni vinovați care își continuă activitatea de umbrar pe fața acestui Pământ. Totuși parcă am tăcut prea devreme, parcă nu s-au schimbat prea multe, parcă mai trebuie reforme, parcă... uităm.
Tot şase luni au trecut și de la atacurile din Paris. Puțin mai mult de o lună s-a scurs și de la atentatele din Bruxelles. Astea sigur le-am uitat. Nu au fost în România, nu ne-au afectat direct. Am fost șocați și punct. Nu ne-au perturbat căldura căminului și gustul cinei din acea seară. Dar au afectat umanitatea. Au arătat lumii un deosebit, dar din păcate nu singular, caz de involuție, de regres a unor organisme. Probabil că din cauza regresului acești foști semeni ai noștri au zis că dacă tot pleacă să nu o facă singuri. Ulterior s-au luat măsuri suplimentare de siguranță, s-au căutat vinovații, s-au emis speculații. Cred însă că mai trebuie cercetări, mai trebuie răspunsuri, asta până nu mai regresează cineva. Dar parcă și pe astea le-am uitat.
Pe 1 mai 2011 Papa Ioan Paul al II-lea a fost beatificat la Vatican, slujba de beatificare fiind prezidată de Papa Benedict al XVI-lea. Acest om minunat a fost victima unei alte involuții la puțin timp după ce și-a început potificatul. Și alții au încercat să-i curme viața, dar după cum spunea chiar el: „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”. Dar probabil că și pe el l-am uitat, pe el și toate faptele pioase ale acestuia chiar și în legătură cu Biserica Ortodoxă. Uităm...
Am uitat și să privim dimineața pe geam și să fim recunoscători că vedem și acel răsărit. Ne ridicam mecanic și mergeam să ne spălăm pe ochi. Din cauză că erai prea somnoros, poate chiar te ardeai cu apa prea fierbinte. Dar tot îți continuai ziua. Te plângeai că nu ai o cămașă călcată și că azi era un eveniment important care impunea o ținută elegantă. Asta fără să știi că mama sau soția ta a stat trei ore după ce te-ai culcat să gătească pentru că mai bine pleci puțin șifonat decât flămând. Plecai morocănos. Ajuns la lucru nu o salutai pe femeia de serciviu care a stat după programul tău să curețe locul, să nu simți dimineață ca a fost cineva acolo și ieri. Seara ajungi târziu, fără o floare pentru floarea din viața ta. Oricum uitasei că azi era ziua ei, doar nu ți-a călcat cămașa. Ai uitat că te iubește, ai uitat că ai mâncat, ai uitat că la serviciu era curat, ai uitat. Erai prea obosit și te-ai culcat. Îți părea rău că nu ești atent, dar somnul a câștigat și tu ai uitat. Ești și tu în regres? Suntem? Nu mai știu, am uitat.
Apa aia care era prea fierbinte putea să mulțumească trei oameni din Africa care nici pe aia nu o au. Cămașa ta șifonată putea să fie vândută pentru a îmbraca un sat întreg din Somalia. Ar vrea poate și alți oameni să fie curat acolo unde merg, dar de unde, când ei dorm zece sub un acoperiș de papură undeva pe un deal noroios, unde ploaia e mai degrabă o binecuvântare, decât un impediment care îți murdărește ție pantofii. Dar ai uitat. Cum ai uitat și de bătrânul din fața blocului care hrănește în fiecare dimineață porumbeii, deși pare că el nu a mâncat. Asta pentru că el nu a uitat ca din puținul lui să dăruiască...
Mai grav este că mâine este 1 Mai. Este Ziua Muncii și uităm să muncim. Sau uităm pentru ce muncim. Muncim doar pentru a avea burta plină? Doar pentru a avea cămașa călcată, doar pentru a vedea și ziua de mâine? Am uitat să muncim și pentru alții sau poate muncim doar pentru alții. Am uitat să facem ceea ce facem cu zâmbetul pe buze. Am uitat să fim recuoscători... Pentru ce recunoscători? Pentru că mai e ceva pe 1 Mai anul acesta. Mai e și Sfânta Sărbatoare a Paștelui.
Totuși, cine mai ține minte că acum 2000 de ani Isus s-a jertfit pentru noi? Cine mai ține mine că El a venit, ne-a împărtășit dragostea sa, ne-a îndrumat să facem binele și să evităm orice gând rău. A vrut să ne bucurăm de soare, să zâmbim în fața naturii, să o protejam, să evoluăm, nu să involuăm. Ne-a spus cât de frumos este să faci bine, să muncești și pentru celălalt, să fim recunoscători pentru că alții nu au familie, hrană sau cămin. Dar uităm... și astfel vin și lecțiile și urma indiferenței noastre. Dacă nu am uita să iubim și să ne prețumim aproapele nu ar mai apărea specimene involuate, nu am mai uita bunătatea semenilor noștri și am aduce mereu o floare celor care deja ne-au oferit nouă una, dar eram prea obosiți să vedem.
Uităm ceea ce ne îmbunează sufletul și ținem în noi fiecare secundă de dezamăgiri. Uităm că alții nu au și suntem nemulțumiți. Uităm repercursiunile tragediilor dacă nu au fost în fața blocului nostru, uităm pentru că s-a schimbat ceva, dar s-au schimbat destule? Uităm, dar cel mai probabil printre noi mai sunt exemplare involuate. Uităm...
Dar sunt și unii care nu uită. Cei care nu au, nu uită. Ei mulțumesc! Cei care nu mănâncă nu uită că nu au avut și dau și la alții. Cei care nu au haine se bucură de ploaie, iar cei care au pantofi se tem de ea. Cei care nu au casă se bucură de minunile naturii, iar cei ce se bucură de căldura patului lor pufos se tem de incertitudinea din pădurea fragedă, înverzită de astă primăvară. Cei care iubesc nu au uitat sacrificiul Lui și sunt recunsocători. Ei nu au uitat durerea din spatele sacrificiului și știu că acestă sărbătoare nu înseamnă doar ouă și cozonac, înseamnă jertfă și dăruire. Ei nu uită să zâmbească când se trezesc dimineața și nu uită să învețe lecția când ceva nu e chiar așa bine. Ei nu uită să vină cu o floare acasă, nu uită să mulțumească pentru pâinea poate prea arsă, nu uită că și cu și fără cămașă tot oameni rămân. Ei muncesc și pentru alții, ei ajută, ei iubesc. Ei nu au uitat recunoștința.
Dar noi uităm. Uităm de semenii noștri, uităm de cei diferiți, de negrii, de săraci, de scunzi, de cei de alte relgii sau naționalități care schimbă lumea prin ceea ce fac, uităm de Mântuitor. Sau poate că acum ne-am amintit, poate că vom merge la noapte să luăm lumină. Dar degeaba o luăm dacă nu o dăm mai departe. Dacă uităm să îi facem pe alții să zâmbească, zâmbetul nostru nu e așa fericit. Amintește-ți ce ai tu și spune-mi, te rog, spune-mi cât de grea e viața ta! De ce tu uiți și cel ce mai are doar o zi de trăit își amintește? Își amintește să zâmbească, să mulțumesacă, să ajute. Toate pentru ca și alții să zâmbească. Dar ce rost mai are scrisul acesta? Am uitat. Mă duc să privesc pe geam că și azi e o zi, o zi frumoasă, o zi Sfântă, o nouă zi. E soare afară, dar am uitat… Mai trebuia să zic ceva? Nu știu. Poate am uitat. Îți amintești tu oricum. Sau și tu…, și tu ai uitat?
