Despre smerenie, altfel
E dimineață. Soarele începe să își facă loc timid prin perdea și ajunge să-ți dezmierde chipul incă adormit. E atât de devreme și nu te-ai trezit, încă ești prins la granița dintre vis și realitate. Dar o voce caldă și iubită strivește și ultimul crâmpei de vis: “Bună dimineațaa!”. Parcă nu îți vine să te desprinzi de perna moale și de patul confortabil, dar e timpul să te trezești. Te așteaptă o zi plină de bucurie, muncă, râsete și neprevăzut pe care abia aștepți să îl trăiești alături de prieteni. Îți bei liniștit ceaiul, în timp ce încerci să termini de citit capitolul început seara trecută. Deschizi fereastra și lași aerul proaspăt să îți pătrundă în suflet. E poate prea devreme, dar simți că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit.
Nu vrei să întârzii. Pleci grăbit. În drum spre autobuz te asaltă freamătul lumii: copii cu privirea lor senină care merg ușor spre școală, zâmbind prietenos timpului, frânturi de conversații care îți trec fugar pe la urechi, chipuri diverse pe care se citesc oboseala, liniștea, fericirea sau tristețea rămân în urma ta. Tot în urma ta rămâne și bătrânul de la colțul străzii pe care abia dacă l-ai zărit când i-ai întins o monedă în mulțimea agitată de oameni nepăsători. Ai fost prea grăbit și n-ai mai apucat să vezi zâmbetul resemnat de mulțumire. Ai fost prea grăbit…
Stă acolo mereu. În fiecare dimineată, cu aceiași ochi triști și străini, își scoate căciula veche și o așază langă el. Deja știe cum va fi ziua lui, la fel ca toate celelalte… Nu are prieteni cu care să se bucure sau să radă… Dar de când nu a mai simțit bucuria? A și uitat. A trecut ceva. Privește lumea care trece și cu greu se oprește să îi mai arunce câte un bănuț. Îi privește rugător și sincer, însă nu așteaptă prea mult. S-a obsinuit cu privirile reci care îi sunt aruncate disprețuitor și care îl judecă sau îl compătimesc. Nu are pe nimeni care să îi spună “Bună dimineața!”, așa că singurătatea a ajuns să-I fie cel mai bun prieten. Nu vorbește niciodată, dar nici nu trebuie să o facă. Privirea lui vie spune deja o poveste pe care nimeni nu are timp să o asculte. Încă are speranță și încă mai crede în bunătate, pentru că știe că bănuții strânși îl vor salva încă o zi. Bănuții aceia puțini, crede el, sunt tot ce-a mai rămas din oameni.
Așa trec zile în șir și nopți friguroase… El stă tot acolo, singur. Primăvara nu mai strălucește pentru el. S-a terminat. E o toamnă continuă a singurătății de care nu se poate desprinde.
Îi privim atât de puțin pe cei de lângă noi, nu vrem să le înțelegem suferințele sau nevoile, pentru că nu renunțăm să îi judecăm. Ținem cont prea mult de aparențe și uităm că pot fi înșelătoare și că ne pot înstrăina de esență. Interpretăm lucrurile înainte să le înțelegem, iar când vine vorba de oamenii care ne sunt inferiori din punct de vedere social sau material, cum ar fi oamenii neajutorați a căror casă este strada, îi etichetăm simplu nedemni de atenția noastră. Nu am auzit pe nimeni până acum ca, pe lângă bănuțul aruncat din milă, să le spună și câteva cuvinte sau să le zâmbească prietenos. Sau să le ofere o masă caldă, în timp ce le-ar descoperi povestea de viață. Am uitat de smerenie și empatie.
Cred că hainele murdare și vechi ascund o poveste care abia așteaptă să fie redescoperită, căci comorile prețioase se ascund în profunzime așa cum o perlă așteaptă pe fundul oceanului să fie găsită și șlefuită. Dar nimeni nu găsește timp sau motivație pentru neputința unui om simplu. Suntem prea grăbiți.
