Să fim mai mult decât bipezi!
De zile întregi stau și mă gândesc ce să scriu, cum să o fac. De fapt nu stau. De zile întregi merg și mă gândesc la scris, la cum sa fie el. Și e greu să gândești din mers, vă spun eu. Și acum am zis să stau, pentru că acum scriu. Și de scris e aproape imposibil din mers. Da, aproape, pentru că nimic nu e imposibil. E posibil să fii crud, e posibil să fii inocent, e posibil să fii frumos. Cele trei elemente ale posibilei mele idei.
Și cum mergeam eu așa m-am întrebat cu ce rămânem. Cu ce rămânem după ziua aceasta? Cu ce rămânem după luna aceasta frumoasă care tocmai s-a scurs? Dar după acest început de an? Cu ce veți rămâne după ce terminați de citit asta? Ce povară ducem noi, cei care scriem! Trebuie să vă oferim ceva, ceva cu care să rămâneți și, dacă se poate, să vă și fie de folos. Și eu am citit luna asta. Am citit tot felul de știri, de articole, de noutăți, cică... Și ce am văzut? Mi s-a dat Bruxelles, am citit Bruxelles. Am văzut cifre halucinate, 34 oameni care au părăsit această lume. 34 de corpuri care și-au pierdut vitalitatea. Și asta m-a înnegurat. Eram la școală când am auzit. Am așteptat să ajung acasă, ziua nu mai conta. Deschid televizorul și văd pe fiecare post un șirag gros de fum ce împărțea cerul Belgiei în două. De o parte eram noi, şapte miliarde, de celaltă ei, cei 34. Dar cântăreau mai mult ei. De ce? Pentru că ei erau acum doar niște spirite. Erau libere, descătușate de lanțurile astea trupești pe care pare că nu știm să le folosim.
În loc să ne legăm cu ele de cei pe care îi iubim, de idei frumoase, de visuri și să tragem de ele, să le forțăm, să le întărim, noi... le luăm altora posibilitatea de a le folosi. Noi luăm vieți de parcă ar fi ale noastre. Nu sunt, nici viaţa a noastră nu e chiar a noastră. Și fumul ieșea parcă și din televizorul meu. Parcă îmi arăta că eu sunt tot aici și simțeam că îmi arde spatele, că lanțurile mele erau acolo. Le-am lăsat să mă ardă, să îmi spună că sunt tot aici, că trebuie să fiu fericit că încă pot să respir și că trebuie să fac tot posibilul ca nici lanțurile altora să nu fie așa greu de îndurat.
Tot în luna asta am vorbit cu oameni care mi-au spus că ar vrea să moară. Să moară de orice, dar nu de bătrânețe. Că vor să trăiască la maxim, iar atunci când va fi, să știe că ei au rupt lanțurile și că nu le-au fost rupte forțat. M-am uitat în ochii lor. O privire tăioasă, lucitoare, pregătită de vorbele pe care tocmai le rostiseră. Dacă sinucigașii ăștia din Belgia ar fi văzut privirea asta le-ar fi fost rușine de ei, că ei mor la comandă, pentru ca și alții să moară, iar omul care mă privea trăise atât de intens, încât pentru el moartea ar fi fost doar un alt nivel, intangibil pentru bipedul din Bruxelles, orb și țintuit de propriile lanțuri. Mi-a fost dat să citesc și că au fost oameni care s-au bucurat. Oameni angajați la aeroport pe o politică greșită, simpatizanți ISIS, cărora le-ar fi părut bine și de atentatele de la Paris. Dragi redactori ai știrii respective, dacă acești semeni ai mei sunt numiți oameni, vă rog, catalogați-mă drept meduză pentru că nu vreau să fiu din aceeași specie cu ei.
Cât despre cartele... Se pot cumpăra, fără verifcarea identității, chiar din Belgia. Și din Cehia, Marea Britanie etc. Dar stai, aceasta e România! Crudul își făcea loc printre rândurile știrilor, cum îşi făcea loc și printre șirurile de sânge spălat de lacrimi din Bruxelles. Dar printre rândurile vieții noastre ar trebui să domine altceva. Așa că, dragi oameni care ne guvernați țara, cer doar să fiți puțin mai atenți la vorbe, că poate pentru unii chiar contează. Și, dragi cititori, e alegerea voastră ce citiți, după cum tot voi alegeți ce vreți să schimbați. Citiți ce vreți, dar vă rog, luptați pentru ce trebuie schimbat!
Stătem și tot citeam. Am văzut și cum inocența e furată. Le e furată celor care încă știu să o prețuiască. Eu am pierdut-o printre prea multe vorbe care poate nu trebuiau spuse, prea multe greșeli prostești și prea multe lacrimi nervoase vărsate din cauza sistemului acestuia. Când am început să scriu, obrajii îmi aredeau de picături ce se scurgeau insesizabile, ajungând pe buzele uscate și hrănind parcă amarul ce se zbătea în mine. Vezi la tot pasul abuzuri, oameni care uită că au fost și ei copii și nu știau exact ce să facă cu viața lor. Am lăsat și acest aspect în mine. Însă acum îl pun pe foi. Am plâns, da, și? Așa mai fac eu, așa mai facem noi, oamenii.
Dar am și zâmbit. Am zâmbit când, într-o seară, am trecut pe lângă un om de vreo 50 de ani. De la depărtate avea un mers ciudat. M-am apropiat de el fără să îmi fac simțită prezența. Mergea, bălăngănindu-se ca un copil, pe bordură. Încerca să nu atingă trotuarul. Anii trecuseră peste el, pielea îi era încrețită și capul lucea ușor în lumina slabă a felinarelor. Ține mâinile ca un avion, încerca să se echlibreze. Anii arătau că nu poate, dar dorința lui i-a contrazis. Se mișca destul de repede, deși parcă nu se grăbea, dar avionul lui nu putea să zboare încet. Era subțire și scund. Apăsat parcă spre pământul ăsta prea prăfuit pentru un erou ca el. Sau poate viața asta nu voia să îl lase să își ia zborul, poate era un suflet viteaz care trebuia să stea aici, să îi ajute pe alții să zboare, să îi îndeme să contrazică simpli ani ce curg, să mă facă pe mine să zâmbesc. Nu știa că îl privesc. Poate îl considerați nebun. Nebun că încearcă să contrazică ce nu poate fi contrazis, timpul. Nebun că vrea să fie încă copil. Nebun după copilărie. Dacă pentru voi el e nebun, adăugați-mă în gașca lui, pentru că nici eu nu uit ce e frumos și, aparent, veșnic: copilăria. După ceva timp m-a observat. S-a speriat, a coborât de pe bordură. A început să se grăbească, parcă tulburat. Nu știa că în sufletul meu era un erou. Nevrând să îi întrerup aventura, am traversat, repede, fără să îmi pese de mașini. L-am urmărit cu privirea, nu s-a mai întors pe bordură.
Nu și-a mai continuat aventura, știind că e privit și că dacă greșește, probabil va fi luat la rost că nu a pilotat bine. Îi era frică. Așa cum le este copiilor frică de greșeală. Pentru că sunt crescuți să le fie. Și la școală și acasă și afară li se spune să nu greșească. Ei trebuie să fie cei mai buni, iar în viziunea lor cel mai bun nu greșește. Asta fără să știe că cel mai bun din prezent nu mai greșește acum pentru că a fost, în trecut, cel care a mușcat din țărână, a mers cu capul plecat și a greșit de cele mai multe ori. Fiți cei mai buni, dar după ce ați devenit cei mai buni. Pentru că, așa, iluzoriu, nu vă ajută cu nimic. Diferența dintre i-literat (illiterate, limba engeză – persoană incapabilă sa scrie şi să citească) și an-alfabet o face linia subțire a educației, linie care duce la literat și alfabet. Bordura educației, bordură pe care ar trebui să zburăm, să călătorim și să ne clădim viața pe ea. Dar cu frică nu se face treabă adevărată. Așa că, dragi tineri, încercați, iar dacă greșiți, căutați ce e de învățat. Și, dragi adulți, îndrumați-i, dar lăsați-i să greșească pentru a deveni cu adevărat cei mai buni.
Și închei cu ce este cel mai frumos, frumosul. Frumosul meu de data asta este femeia. Luna voastră tocmai s-a încheiat. Și momentul a coincis cu începutul aprilie. Ziua păcălelilor era. De ce? Pentru că este o glumă faptul că ceva ce vă este dedicat se termină. Primăvara a început cu voi, primăvara continuă cu voi. Primăvara aceasta e a voastră, toate primăverile sunt. Oare mi-au fost luate în seamă îndemnurile? Domnilor le-ți arătat cât de mult înseamnă pentru voi? Eu am încercat. Nu, nu mă refeream la iubită, nu încă. Dar, chiar dacă aș avea, aș trata-o ca pe o floare. Dragelor, v-ați bucurat de urări și complimente fără măsură?
Și acum sunt trist, obosit, bătut de gânduri... Mă scuzați, eram. Acum mă gândesc la voi. Nu mai pot fi așa. Doamelor, domnișoarelor, colegelor, prietenele mele, vă spun că prin voi primăvara continuă. Nu prin date, nu prin calendar, nu. Prin voi, prin frumosul din jurul meu, din jurul nostru. Voi ați reușit să ne faceți primele 31 de zile de primăvară mai frumoase, voi o să le faceți și pe celelalte câteva sute ale anului la fel, voi ne aduceți un zâmbet pe buze, voi ne faceți să uităm ce gândim și să raportăm totul la voi. Voi sunteți minunate. Dragelor, voi sunteți frumoase și vă mulțumesc că prin voi și noi ne simțim frumoși. Şi ce v-am scris este totuşi prea puțin pentru a descrie frumosul. Dar ce e frumos și lui Dumnezeu îi place!
Acestea au fost componentele ideii mele: crudul, frumosul și inocentul. Nu pot spune că trecem peste cele întâpmlate la Bruxelles sau că ignorăm erorile din sistemul nostru, dar luna aceasta nu a fost a lor. Luna aceasta a fost a frumosului! Nu sunt aberant și nici nu trăiesc într-o bulă, nu vreau să închid ochii în fața răului, ci mai degrabă vreau să îl iau în piept și să îi arăt cine e mai tare. Și mai tare decât răul este frumosul. Așa că o să par puțin nebun arătându-i răului că, oricât încearcă el, nu îmi poate lua frumosul. Nu am fost creați să fim cruzi, alegem să fim aşa. Am fost făcuți inocenți, însă algerile ne fac să pierdem această calitate. Frumosul a fost pus în viața noatră și e alegerea noastră dacă reușim să vedem partea bună și să ne bucurăm de ea! Dragilor, găsiți frumosul din viața voastră și fiți cea mai bună versiune a voastră! Fiți meduze, fiți ce vreți voi, pentru că oricum bipezi sunt mulți, printre noi!
