INTC - tricou mov de voluntar
Sincer, nu pot explica tot ce am trăit la INTC, cert este că a fost una din cele mai frumoase experienţe trăite de mine. M-am tot gândit ce şi cum să scriu, cum să formulez, ce poze să ataşez ca să înţelegi cum este să fii voluntar la INTC. Poţi afla cu adevărat cum este dacă participi şi, crede-mă, nu vei regreta. Totuşi, îţi voi povesti despre câteva frânturi din experienţa mea la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic din vara 2015.
Înscrierea
Părintele Andrei mi-a spus de câteva ori de INTC, însă nu am acordat foarte multă atenţie invitaţiilor sale deoarece eram ocupată cu facultatea şi cu pregătirea taberei de cercetaşe care, să ştiţi, necesită multă muncă. Totuşi, mi-am amintit şi am intrat pe site-ul INTC ca să văd despre ce ar fi vorba. Nu prea am înţeles exact ce se întamplă acolo, dar am văzut ca puteam merge ca participant sau ca voluntar… Ia ghici, unde m-ai vedea?
În spirit cercetăşesc, gata de a sări în ajutor, am zis din prima că voi merge ca voluntar, ăăă…, DACĂ voi merge. Am vorbit cu Isa şi cu Maria, surioarele mele călăuze, şi nu mi-a fost greu să le conving să participe cu mine. Nu ştiam ce urma să fac în calitate de voluntar, însă mă entuziasma ideea de a sta în Cluj aproape două săptămâni. Mai fusesem în Cluj prin 2008 şi îmi plăcuse foarte mult, deci ar trebui să îmi împrospătez memoria şi să îl vizitez iar. Buuun, să ne înscriem! Dar stai, a trecut termenul limită. Cu puţin ajutor din partea organizatorilor, am reuşit să ne înscriem.
Prima zi
Adevărul este că nu aveam aşteptări de la acest eveniment şi nici nu am numărat entuziasmată zilele până la plecarea noastră în Cluj, cum fac, de exemplu, înainte de taberele de cercetaşe. Timpul a trecut pur şi simplu şi m-am trezit în tren spre Cluj. Noi, voluntarii, am mers cu patru zile înainte de sosirea participanţilor, pentru formare. După vreo zece ore de moţăit, înghesuite în compartimentul de tren care a fost mereu full, ne luăm bagajele şi coborâm în gara din Cluj. Nici nu am atins bine peronul cu picioarele, că văd câţiva omuleţi mov mergând pe lângă tren (ah, mov, culoarea mea preferată!). Când văd cuvântul „VOLUNTAR” scris cu litere mari şi albe pe spatele lor, ştiu instinctiv că au venit pentru noi, să ne ia din gară. Şi am ghicit! Zâmbete, ajutor cu bagajele, apă rece, bomboane şi o poză în gară. Deja îmi plăcea.
Tot în prima zi am cunoscut voluntarii la o şedinţă, am primit un tricou mov (yaaaayy!!), ne-am cazat în cămine şi am nimerit în cameră cu alte două persoane geniale a căror nume nu îl mai precizez fiindcă vor şti că vorbesc despre ele când vor citi articolul. Am fost mereu entuziasmată, iar seara, înainte să adorm, deabia aşteptam să văd ce ne va rezerva ziua următoare.
Echipa mov
Începeam zilele în rugăciune şi le finalizam în rugăciune, cu Dumnezeu.
Din a doua zi am început să ador acel oraş şi acei oameni. Seara, după program, am luat-o pe Piezişă şi ne-am oprit la o pizza, după care ne-am plimbat prin Parcul Central şi am urcat pe Cetăţuie. Ştii acea senzaţie când simţi că ştii pe cineva de ani buni, deşi de-abia v-aţi cunoscut? Ei bine, eu aşa m-am simţit în acele nopţi, când hoinăream prin Cluj, cântam la chitară în faţa căminului, vorbeam şi munceam cu noii prieteni, purtători de tricouri mov.
Am ales să lucrez în departamentul de logistică, la distribuirea prânzului şi a cinei, dar am ajutat şi la programele alternative când a fost nevoie de mine (la conferinţe şi la târgul din parc). La prânz şi cină amenajam un stand şi distribuiam porţiile de mâncare în schimbul bonurilor aferente meselor. Nu sună prea atrăgător să stai câteva ore pe zi în soare şi să fii contra-cronometru pentru a primi toată lumea masa la timp, sau să împătureşti sute de tăviţe de carton, însă alături de echipa de voluntari aceste sarcini au fost plăcute şi motivante. Am muncit de dimineaţa până seara împreună, am muncit cu iubire si cu fericire.
Nu voi uita niciodată replica: „Am nevoie de doi voluntari”, completată cu ceva de genul: „Ca să mute o masă/un cort”. Nu voi uita nici iubirea şi fericirea cu care cântam împreună imnul INTC şi nici sentimentul de fraternitate, de unitate pe care l-am trăit zilnic.
Cred că în acele zile am primit şi am dăruit cele mai multe zâmbete şi îmbrăţişări din viaţa mea şi…, desigur, am oferit cele mai multe porţii de mâncare şi cele mai multe „Poftă bună!” de până acum. Mă emoţiona acest entuziasm al credinţei pe care îl emanam cu toţii şi pe care nu îl găseşti prea des, cel puţin în Bucureşti. Am cunoscut o mulţime de oameni senini şi buni, incredibil de diferiţi de oamenii pe care îi întâlnesc zi de zi.
Recunoştinţă
Da, recunoştinţă. Pentru ocazia de a fi voluntar la INTC, pentru că am rămas cu prietenii şi amintiri incredibile, pentru că Dumnezeu ne-a dat putere şi speranţă. Pentru mine INTC nu a reprezentat o căutare a fericirii, ci o potecă de fericire. Îmi place să cred că fericirea este drumul, nu destinaţia. Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc tuturor voluntarilor şi organizatorilor pentru zambetele, îmbrăţişările, încurajările pe care mi le-au oferit – le-am transformat în energie pentru a fi totdeauna gata.
Iar ţie îţi mulţumesc că ai avut răbdare şi că ai parcurs acest articol! Sper să ne vedem în 2018, la INTC-ul din Satu Mare. Fie ca tot ce faci să fie făcut cu dragoste (I Corinteni XVI, 14)!